Când Mara s-a căsătorit cu Dorin, avea doar douăzeci și doi de ani. Era o tânără caldă, cu ochii limpezi și sufletul plin de visuri simple: o casă în care să miroasă a pâine proaspătă, râsete de copii și iubire care nu cerea prea mult. El era mai mare decât ea, tăcut și aparent protector. Iar ea, venind dintr-o familie lipsită de afecțiune, a văzut în acea tăcere o promisiune.
Însă mama lui Dorin, doamna Catinca, a văzut în Mara doar o intrusă. O străină care nu era „destul” pentru fiul ei. Nimic din ce făcea tânăra nu era pe placul soacrei: ciorba era prea apoasă, zâmbetul prea larg, rufele întinse greșit, iar privirea către Dorin – „prea insistente”.
Dorin nu comenta. Crescut într-o casă în care vocea mamei era lege, își pleca ochii și se supunea. Iar Mara se străduia. Tăcea, lucra, spera. Până când trupul i-a cedat. Oboseală, greață, slăbiciune – inițial puse pe seama stresului. Dar analizele au spus altceva: boală gravă, în stadiu avansat, fără posibilități de intervenție.
A plâns în tăcere, noaptea, în pernă. Ziua, Mara zâmbea și gătea, spăla și îndura. Dorin devenea tot mai absent. Se uita prin ea ca printr-un geam aburit.
Într-o seară, Catinca i-a spus fiului cu o voce joasă, dar hotărâtă:
– Ești tânăr. Ai o viață înainte. Fata asta e bolnavă, n-are rost să-ți pierzi anii lângă ea. Du-o la casa mătușii tale de la munte. Acolo nu te va judeca nimeni. Și vei fi liber.
Fără să protesteze, Dorin i-a făcut bagajul Marei, a urcat-o în mașină și a condus-o până într-o zonă izolată, între dealuri și păduri. Niciun cuvânt pe drum. Iar Mara, deși nu spusese nimic, înțelesese totul.
– Aici e liniște, a spus el, lăsându-i valiza lângă poartă. Te vei simți mai bine.
– O să te întorci? a întrebat ea.
– …
Răspunsul n-a venit. Doar o privire goală și o întoarcere grăbită de spate.
Timpul a început să curgă altfel. Mătușa Filofteia o vizita din când în când. Femeile din sat îi lăsau câte o strachină cu mâncare pe pervaz. Mara stătea zile întregi nemișcată, ascultând ploaia, privind norii, numărând clipele. Moartea părea o ușurare.
Au trecut săptămâni. Apoi luni. Dar într-o zi, în sat a apărut un tânăr paramedic, Andrei, trimis periodic să îngrijească bătrâni și bolnavi. A început să o viziteze și pe ea. Îi schimba perfuziile, îi aducea medicamente, vorbea cu ea blând.
Mara nu i-a cerut ajutorul. Dar într-o zi, a simțit că inima nu mai vrea să renunțe.
A urmat o minune tăcută. Întâi s-a ridicat din pat. Apoi a ieșit până pe prispă. Apoi a mers până la poarta curții. Oamenii din sat au privit-o mirați:
– Te-ai întors la viață, draga noastră?
– Poate… poate doar am decis să nu mai mor, a șoptit.
Timpul a trecut. Un an. Într-o zi, o mașină s-a oprit în fața casei. Dorin coborî, îmbrăcat elegant, cu acte în mână. Căuta moștenirea. În sat se auzise că Mara e pe moarte. Dar ce a găsit l-a uimit: o femeie vie, cu obraji rumeni și privire clară, stând la soare, cu o carte în mână.
– Ești… tu chiar trăiești?
– Și tu sperai să nu mai fiu, nu?
El a tăcut, încurcat. A murmurit ceva despre mamă, despre trecut. Dar ea l-a oprit:
– Mama ta nu te va absolvi. Ai ales să mă îngropi înainte să mor. Dar altcineva a ales să mă salveze. Casa aceasta nu-ți mai aparține. E trecută pe numele celui care mi-a salvat viața. Iar tu… te poți întoarce la lumea ta.
A plecat, cu capul plecat. Iar mătușa Filofteia i-a spus:
– Și să nu mai calci pe aici, băiete. Că aici a înflorit o femeie nouă.
Câteva săptămâni mai târziu, la poarta Marei a sosit un bărbat necunoscut – în costum închis, cu o servietă și o privire blândă. Era un notar.
– Caut pe doamna Mara Bălan.
– Eu sunt, a răspuns ea, prudentă.
Notarul i-a întins un dosar:
– Tatăl dumneavoastră a decedat. Sunteți moștenitoarea unică a unui apartament și a unui cont substanțial. V-a căutat toată viața.
Mara a încremenit. „Tatăl meu?… Dar tata a murit când aveam patru ani… Așa mi-a spus mama întotdeauna…”
– Este o greșeală, a murmurat.
– Nu, doamnă. Avem acte, testament, totul este autentic. Bărbatul care a murit a cerut, în ultima clipă, să vă fie transmis tot ce are. Cu un mesaj: «Pentru fiica mea, pe care n-am încetat să o iubesc».
A doua zi, Mara a plecat spre oraș cu notarul și mătușa Filofteia. Apartamentul era modest, dar primitor. Pe o masă, un plic cu scrisul tremurat: „Fiica mea”.
„Nu știu dacă mă vei ierta vreodată. N-am fost lângă tine când aveai nevoie. Mama ta mi te-a luat și mi-a închis ușa mereu. Te-am căutat ani la rând, iar acum… nu mai sunt. Dar ți-am lăsat ce-am putut. Trăiește. Iubește. Și nu repeta greșelile mele.”
Lacrimile i-au curs fără sunet. Un dor nemărturisit și o pace ciudată i-au umplut sufletul. Nu-l cunoscuse, dar în acel moment, și-a simțit rădăcinile.
În lunile ce-au urmat, Mara a refăcut apartamentul, apoi a investit într-un cabinet medical în satul unde aproape murise. A făcut-o pentru Andrei, paramedicul care o vizita fără să aștepte nimic.
Într-o primăvară caldă, în curtea casei din sat, a organizat o masă mare. Oamenii au venit cu bucate, cu flori, cu zâmbete. Iar Mara, privind către Andrei, a spus:
– Omul acesta nu mi-a dat doar medicamente. Mi-a dat curajul să trăiesc. Și poate, într-o zi, să iubesc din nou.
În acel moment, toți au știut: Mara nu mai era femeia bolnavă abandonată în munți. Era femeia care supraviețuise, iertase, și-și regăsise drumul. Iar iubirea, ca un fir de iarbă în asfalt, se pregătea să crească din nou.