Cezar s-a uitat în jur și a înțeles că nu mai avea unde să fugă.
Toți ochii erau asupra lui.
Părinții care până atunci tăcuseră îl priveau acum cu dezgust.
Iar propriul lui băiat stătea nemișcat lângă trotinetă, rușinat și speriat.
Fără să mai spună nimic, omul cu ceas de aur a rupt-o spre magazinul de articole sportive de peste drum.
S-a întors după câteva minute, transpirat și roșu la față, ținând în brațe o minge profesională, nou-nouță, încă lucioasă.
S-a apropiat încet de David.
Băiețelul încă strângea la piept bucățile mingii sparte.
Cezar a înghițit în sec.
Apoi, sub privirile tuturor, s-a lăsat încet în genunchi pe alee.
— Îmi pare rău… a murmurat printre dinți.
— N-ar fi trebuit să fac asta.
I-a întins mingea nouă cu mâinile tremurânde.
David a rămas câteva secunde fără reacție.
Nu părea să creadă că mingea aceea era pentru el.
Mihai s-a apropiat și a pus o mână pe umărul copilului.
— Ia-o, campionule.
— O meriți.
Atunci băiețelul a strâns mingea la piept și a izbucnit în plâns.
Dar de data asta erau lacrimi de fericire.
Tot parcul a început să aplaude.
Unii părinți își ștergeau discret ochii.
Cezar s-a ridicat imediat și a plecat aproape fugind din parc, incapabil să mai privească pe cineva în față.
Fiul lui l-a urmat încet, cu capul plecat.
David a rămas pe bancă lângă Mihai, ținând mingea nouă ca pe cea mai mare comoară din lume.
— Mulțumesc… a șoptit copilul.
— Nimeni nu m-a mai apărat așa niciodată.
Mihai i-a zâmbit calm.
— Să nu uiți niciodată ceva, băiete.
— Valoarea unui om nu se vede în ceas, în haine sau în bani.
— Se vede în felul în care îi tratează pe cei mai slabi decât el.
David a dat încet din cap și a privit mingea strălucitoare din brațe.
Iar în seara aceea, pentru prima dată după mult timp, copilul nu s-a mai simțit singur pe lume.