Când am intrat în casă și am găsit-o pe fiica mea plângând în hohote, nici prin cap nu-mi trecea ce avea să-mi spună: logodnicul meu, Rareș, îi aruncase la gunoi toate jucăriile. Motivul? Fusese deranjat că erau cadouri de la tatăl ei. Dar abia când l-am confruntat, am înțeles că problema nu erau jucăriile… ci faptul că voia să ne controleze viața pas cu pas.
Acum trei ani, divorțul meu de Vlad s-a încheiat fără scandal. N-am fost cei mai buni soți, dar ca părinți am reușit să fim o echipă excelentă pentru Ilinca, fetița noastră.
Vlad o lua la el o dată la două săptămâni, o susținea la meciurile de fotbal, o răsfăța cu mici cadouri — acele gesturi care făceau fața ei să strălucească. Știam că nu mai eram un cuplu, dar în ciuda separării, Ilinca avea ambii părinți aproape.
Apoi a apărut Rareș.
L-am cunoscut într-o zi banală, la supermarket. Ilinca dărâmase un raft cu conserve, iar în timp ce mă chinuiam să le pun la loc, Rareș s-a apropiat glumind despre „avalansa de borcane”. Glumele lui au făcut-o pe Ilinca să râdă. Iar eu… n-am mai râs de mult așa.
Părea tipul perfect. Îi plăcea să se joace cu Ilinca, se întindea pe covor și construia castele din Lego sau organiza „ceaiuri regale” cu păpușile ei, de parcă făcuse asta dintotdeauna.
I-am spus surorii mele, cu emoție:
— Nu doar că o acceptă, dar chiar îi face plăcere să fie cu ea.
Când m-a cerut de soție, am spus da fără ezitare. Inelul nu era opulent, dar ales cu grijă — o bijuterie veche, pentru că știa că iubesc lucrurile cu poveste.
După câteva săptămâni, s-a mutat în apartamentul meu:
— Să nu o stresăm pe Ilinca cu o mutare, mi-a zis.
Totul părea perfect. Sau așa credeam…
Într-o seară, după o zi lungă de muncă, m-am întors acasă visând la o baie caldă și o felie de pizza. Dar când am intrat pe ușă, am auzit suspinele Ilincăi.
Era ghemuită pe canapea, obrajii umezi, sughițând în liniște.
— Ce s-a întâmplat, iubita mea?
Printre lacrimi, mi-a spus:
— Unchiul Rareș mi-a aruncat toate jucăriile…
— Ce?
— A zis că sunt de la tata și că nu mai au ce căuta aici…
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Care jucării?
— Toate… ursulețul, păpușa, casa Barbie…
Am ieșit în fugă, sperând că nu era adevărat. Dar era. Coșul de gunoi de afară era plin cu jucăriile ei. Aruncate ca niște gunoaie, acoperite cu zaț de cafea, spaghete și resturi de mâncare.
Ursulețul ei preferat, „Domnul Năsturel”, era murdar de sos. Casa Barbie avea un perete rupt. Era ca o imagine dintr-un coșmar.
Am intrat în casă cu inima cât un purice. Rareș stătea relaxat, juca pe consolă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
— De ce ai aruncat jucăriile fiicei mele?
— Sunt de la fostul tău. Ce rost au aici?
L-am privit în ochi și am rostit, apăsat:
— Ilinca e tot de la fostul meu. Ce faci, o arunci și pe ea?
În tăcerea care a urmat, s-a ridicat în picioare.
— Nu exagera. Nu e același lucru.
— Nu? Ai aruncat bucăți din copilăria ei fără să mă întrebi. Ai șters amintirile unui copil doar pentru că nu suportai cine le-a oferit.
Din hol, vocea firavă a Ilincăi ne-a tăiat răceala:
— Nu vreau jucării noi. Le vreau pe ale mele.
Rareș s-a uitat la ea și pentru o clipă parcă a înțeles ce greșeală făcuse. A ieșit fără un cuvânt, să le scoată din gunoi. A încercat să spele păpușile, să curețe casa Barbie. Dar nimic nu mai era la fel.
Mai grav era că Ilinca nu-l mai privea la fel. Nu-l mai căuta din priviri, nu-l mai urmărea prin casă. Încrederea se spărsese în mii de cioburi.
A trecut o săptămână. Rareș, cu un aer relaxat, mi-a spus la cafea:
— Ar trebui să-i spui Ilincăi să-mi spună „tată”. Și să rupi orice legătură cu fostul tău.
Am rămas blocată.
— Ce vrei să spui?
— Gata cu telefoanele, vizitele. E timpul să ieșim complet din trecut. Eu sunt viitorul ei tată.
Mi-am lăsat ceașca jos. Nu era vorba despre jucării. Era vorba despre control.
În noaptea aceea, am împachetat tăcut câteva lucruri. I-am spus că merg cu Ilinca la mama pentru weekend. Nu a întrebat nimic.
Am dormit greu. Dimineață, l-am sunat pe Vlad. I-am povestit tot. A fost tăcut, apoi a zis:
— O să vin cu tine. Nu meriți să faci asta singură.
Am ajuns înapoi la apartament împreună. Rareș ne-a deschis ușa și a înțepenit când l-a văzut pe Vlad.
— Ce caută el aici?!
— Ai făcut destul. Pleacă.
A început să țipe, să acuze, să mă insulte. A vrut înapoi inelul, dar i l-am dat liniștită. L-am pus în palmă și i-am spus:
— Ia-l. Ia tot. Dar pleacă.
Am adunat toate lucrurile lui Rareș. Le-am pus grămadă. Fără ură, fără teamă. Doar hotărâre.
A făcut scandal, a înjurat, a trântit uși. Dar până seara, plecase. Și odată cu el, și umbra care se așezase peste casa noastră.
Când i-am spus Ilincăi că Rareș nu se va mai întoarce, a zâmbit ușor și l-a strâns mai tare în brațe pe Domnul Năsturel.
În acea noapte, am dormit liniștite amândouă. Pentru prima dată după mult timp, casa era cu adevărat a noastră. Iar eu știam că luasem decizia corectă. La timp.