Seara părea să fie una obișnuită. Eu și Daniel mergeam la prima noastră cină de familie la mama lui. Mă numesc Elena, am douăzeci și patru de ani și lucrez ca designer la o firmă mică. Viața mea era bine așezată: muncă, apartament închiriat, planuri clare pentru viitor. Și totuși, în acea seară, în mașină, simțeam o tensiune în aer. Palma lui Daniel era ușor transpirată, mă ținea strâns de mână, iar ochii lui încercau să pară relaxați. Dar îl cunoșteam — și el era încordat.
Când am intrat în apartamentul Victoriei, m-a izbit o răceală care nu avea legătură cu temperatura. Totul arăta impecabil, ca într-o sală de muzeu: mobilier masiv, perfect lăcuit, vitrinuță cu cristal scânteind sub lumina candelabrului, șervețele apretate la linie. Nu părea o casă în care se trăia, ci un loc unde totul era sub control.
— Intrați, a spus Victoria, cu o voce lipsită de căldură. Privirea ei m-a măsurat din cap până-n picioare, oprindu-se o clipă la cutia de tort „Lapte de pasăre” pe care o țineam în mâini.
La început am pus totul pe seama emoțiilor. Era prima cină, totuși. Dar foarte repede am înțeles că nu era o simplă seară de familie. Era un test.
În sufragerie, părinții mei erau deja așezați. Mama, Clara, învățătoare, și tata, Martin, inginer — oameni simpli, muncitori, cu suflet cald. Dar aici, în decorul acela solemn, păreau deplasați, ca niște musafiri rătăciți într-o altă lume.
— Ei bine, mireaso, să vedem ce ai adus, a zis Victoria, cu tonul unei șefe exigente.
Am deschis cutia, ea a tăiat o felie subțire, a gustat și a rostit verdictul:
— Prea dulce. La noi se apreciază rafinamentul. Nu-i nimic, o să te obișnuiești.
Tata s-a încruntat, Daniel a făcut un gest neliniștit, dar nu a spus nimic. Iar eu am simțit cum mi se strânge stomacul.
Victoria s-a așezat la capul mesei. A urmat prima întrebare:
— Cu ce te ocupi, Elena?
Zâmbea, dar zâmbetul ei era tăios.
— Sunt designer, am spus. Lucrez la o firmă mică, dar îmi place ceea ce fac.
— Designer… Și asta ce înseamnă în bani? Nu pare o meserie prea stabilă, a replicat ea.
Mama mea își coborâse privirea în farfurie, tata s-a foit pe scaun. Daniel se înclina ușor înspre mine, dar nu intervenea.
— Îmi asigur un trai decent, am răspuns.
— „Decent”… La noi, femeia trebuie să aducă stabilitate, nu să alerge după inspirație, a zis ea, accentuând ultimul cuvânt.
— În familia mea, stabilitatea vine din oameni, nu din titluri, am spus mai apăsat decât intenționasem.
Victoria s-a luminat brusc, de parcă îi plăcea provocarea.
— Și cât crezi că ține pasiunea asta? Ce faci când ai doi copii de crescut, o rată de plătit și facturi?
— Muncesc în continuare și mă asigur că au tot ce le trebuie.
— „Probabil”… nu sună prea sigur, a murmurat ea.
Am inspirat adânc.
— Victoria, nu sunt aici ca să vă conving de valoarea mea. Daniel știe cine sunt și ce pot.
— Daniel, crezi că stabilitatea familiei noastre se poate sprijini pe… vise?
Daniel a deschis gura, dar l-am oprit cu o privire.
— Dacă ar fi doar vise, nu aș fi ajuns aici pe picioarele mele, fără să cer ajutorul nimănui.
Victoria și-a încrucișat brațele.
— Deci ai venit pregătită să te aperi.
— Nu, am venit pregătită să vă cunosc. Dar, se pare, trebuie să mă apăr.
A urmat o tăcere grea. Tacâmurile s-au oprit, iar Daniel își trecea palma peste frunte.
— Cum te vezi peste zece ani? a întrebat ea.
— Lângă Daniel, într-o casă unde nu trebuie să-mi cântăresc cuvintele ca să nu deranjez.
— Și dacă acea casă nu e aici?
— Atunci o vom construi altundeva.
Privirea i s-a îngustat.
— Ai un ton… interesant.
— E doar sincer. O familie se construiește pe respect, nu pe frică.
Victoria s-a întors către Daniel:
— Asta e femeia cu care vrei să-ți petreci viața?
El s-a îndreptat în scaun.
— Da, mama. Exact asta e.
Victoria a rămas câteva clipe pe gânduri, apoi a zâmbit abia vizibil:
— Atunci să vedem cât rezistă.
— Mai mult decât credeți, am răspuns.
Restul cinei a continuat pe tonuri neutre, dar liniștea dintre replici spunea tot. Când ne-am ridicat să plecăm, Victoria mi-a întins mâna:
— Noapte bună, Elena.
— Noapte bună, și mulțumesc pentru discuție.
— Nu mulțumi, abia am început, a spus ea.
Pe drum, Daniel a condus tăcut, apoi a zâmbit:
— Cred că mama te respectă deja.
Am privit noaptea pe geam și am zâmbit și eu.
— Încă nu e respect. Dar va fi.