Am urât-o. De fiecare dată când ieșeam în curte, o vedeam cum își scoate capul peste gardul scorojit și mă urmărește. Mi se părea enervantă, indiscretă, veșnic cu ochii pe casa mea. Dar într-o zi, mi-a spus ceva ce mi-a înghețat sângele în vine: „Emma, soțul tău nu este cine crezi tu că e.” Și totul s-a schimbat.
Marlene nu era genul de vecină prietenoasă. Nu trecea pe la poartă cu prăjituri, nu aducea flori, nu cerea zahăr. Dar era mereu prezentă. Fața ei apărea constant deasupra gardului dintre noi — cu viziera trasă pe frunte, cu mușcatele ei uscate în fundal și cu acea privire care scana în tăcere curtea, terasa, ferestrele.
Nu știam de ce făcea asta. Până într-o zi.
Era marți după-amiază. Cald, liniște, copiii se jucau. Eu pictam în spatele casei, când i-am zărit silueta. Nu uda florile, nu tăia nimic. Doar stătea sprijinită de gard, cu bărbia în mâini și ochii ațintiți direct spre mine. Am oftat și m-am apropiat.
— Pot să te ajut cu ceva, Marlene?
A tăcut o clipă, apoi a spus cu o voce joasă:
— Emma… trebuie să-ți spun ceva. Soțul tău… nu este cine crezi tu că e.
M-am încordat.
— Ce vrei să spui?
— Îl văd. De fiecare dată când pleci cu copiii. Vin femei diferite. Îi spun alt nume. Stau peste noapte.
M-am uitat lung la ea. Am vrut să râd, dar mi-a ieșit un sunet ciudat, tăios. Ea însă continua, fără urmă de glumă:
— Jordan. Riley. Știu că pare nebunesc. Dar jur pe clătitele mele celebre!
Seara, în pat, am stat cu spatele la Robert. Fiecare gest al lui mi se părea fals. M-am trezit gândindu-mă la mansarda închisă de luni de zile, la telefonul pe care îl lua mereu când vibra, la mirosul ușor de vopsea de pe haine. La privirile lui uneori evazive. Și mai ales… la cuvintele Marlei.
A doua zi dimineață, i-am turnat cafea și am întrebat cu voce calmă:
— Te-ai numit vreodată altfel? Gen… Alex? Jordan?
A râs.
— Alex? Nu, dragă. De unde ideea asta?
Am zâmbit slab. Dar nu l-am crezut. Și în următoarele zile, am început să-l urmăresc cu privirea mai atent. Pleca des, venea târziu, mirosea a flori sau a vopsea. Nu găteam nimic cu mirosul acela. Și apoi, într-o vineri dimineață, am luat o decizie.
— Duc copiii la mama pentru weekend, i-am spus, și el a aprobat, zâmbind.
Dar în loc să plec spre casa părinților mei, m-am întors după ce i-am lăsat copiii și am parcat discret pe o stradă laterală. Am pășit desculță pe aleea casei, ascunsă în spatele magaziei, cu inima bubuindu-mi în piept. După câteva ore de liniște, o mașină argintie a oprit în fața casei. Din ea au coborât două femei. Una ținea un buchet de flori. Cealaltă, o geantă mare.
— Bună, Alex! — a spus una dintre ele, zâmbind.
Simțeam cum mi se prăbușește lumea. Am intrat în casă pe ușa din spate și am urcat încet scările. Ușa mansardei era întredeschisă. M-am apropiat. Acolo, în lumina caldă, era Robert — cu un zâmbet larg pe față, stând în mijlocul unei încăperi complet renovate.
— Aproape am terminat cu peretele ăsta! — a spus una dintre femei.
— Robert. Ce se întâmplă? — am întrebat cu voce tremurândă.
S-a întors brusc, surprins.
— Emma?!… E… o surpriză. Mansarda. Pentru tine. E cadoul meu de ziua ta. Un studio. Ai spus mereu că visezi să ai un loc al tău pentru pictat…
Am rămas nemișcată. Nu femei. Nu trădare. Ci prietene care îl ajutau să-mi ofere ceva la care visam de ani de zile. „Alex” era numele uneia dintre ele. Designer de interioare. Cealaltă, grădinăreasă. Fiecare fusese acolo pentru a construi, nu pentru a distruge.
Am coborât și l-am îmbrățișat. Lacrimile mi-au curs fără oprire.
A doua zi dimineață, am văzut-o pe Marlene în curte.
— Deci… ai aflat?
— Da, Marlene. Soțul meu e minunat.
Ea a mormăit ceva și s-a întors la florile ei moarte.
În acea seară, în noul meu studio, am început prima schiță. Liniște. Lumină. Vopsea proaspătă. Și un gând în minte: uneori, persoanele care par să vegheze la binele tău, o fac doar ca să-ți hrănească suspiciunile.