Trecuseră cinci ani de când mi-am pierdut soția, iar viața mea devenise un amestec de muncă grea, griji și responsabilitatea de a-mi crește singur fetița. Emma era centrul universului meu, motivul pentru care mă trezeam în fiecare dimineață și trăgeam de mine. Așa că atunci când am primit invitația la nunta lui Ștefan, cel mai bun prieten din tinerețe, am ezitat.
Ștefan fusese în armată, iar legătura noastră se răcise cu timpul, dar invitația lui suna sinceră. „Vreau să fii acolo, frate”, scria în mesaj. M-am uitat la Emma, care colora pe podea, și am întrebat:
— Vrei să mergem la o nuntă, iubita mea?
— O să aibă tort? a întrebat serioasă.
— Un tort mare. Promit.
— Atunci da, mergem!
Am ajuns la resortul de la malul mării unde avea loc ceremonia. Decorul era ca desprins dintr-un vis: flori albe, o briză blândă, muzică în surdină. Ștefan m-a întâmpinat cu o îmbrățișare puternică.
— Frate, arăți grozav! Iar asta trebuie să fie Emma.
— Domnișoara Emma, l-am corectat, iar ea a zâmbit timid.
Ne-am așezat pe rândul al doilea, chiar în spatele mirelui. Emma legăna picioarele și se juca cu floarea prinsă în păr. Muzica a început, iar toți invitații s-au ridicat în picioare. Mireasa și-a făcut apariția, cu fața acoperită de voal. Mergea lent, cu pași siguri, în rochia albă care strălucea în lumina soarelui.
A ajuns în fața altarului. Ștefan i-a ridicat voalul cu un zâmbet larg pe față. În acel moment, totul s-a prăbușit în mine.
Mi s-a tăiat respirația. Inima mi-a sărit din piept. Lacrimile au pornit fără să pot să le opresc.
— Tati, de ce plângi? m-a întrebat Emma, trăgându-mă ușor de mânecă.
În fața noastră, mireasa îl privea încremenită pe Ștefan, dar în clipa în care m-a zărit, a înghețat. Ochii i s-au mărit, fața i s-a albit. Natalie.
Soția mea. Femeia pe care o plânsesem ani de zile. Cea despre care părinții ei mi-au spus că a murit într-un accident. Cea care mă lăsase fără nicio explicație și care renunțase la fiica ei.
A rupt-o la fugă. Ștefan a strigat după ea, complet confuz. M-am ridicat, cu picioarele tremurând.
— Emma, stai cu mătușa Linda, revin imediat, i-am spus, conducând-o rapid spre sora lui Ștefan.
Am alergat după Natalie, până am găsit-o pe un hol lateral. Stătea cu spatele lipit de perete, cu mâinile tremurând.
— Ești… moartă, am rostit cu voce joasă. Mi-au spus că ai murit. Mi-au spus că ai fost într-un accident de mașină.
Ea a clipit rapid, incapabilă să susțină privirea mea.
— Nu… Nu am știut că ți-au spus asta.
Am râs amar, aproape isteric.
— Am plâns zile și nopți după tine. M-ai lăsat singur cu Emma și mi-ai trimis doar un bilet. Am sunat la poarta părinților tăi, am cerut să te văd, m-au dat afară. Apoi mi-au spus că ești moartă. Mi-au spus să nu mai sun.
Ochii ei s-au umplut de lacrimi.
— Tatăl meu… a aranjat totul. Eu doar… voiam o ieșire. Simțeam că nu pot continua viața aia.
— Asta a fost soluția? Să dispari din viața fiicei tale și să-mi distrugi mie viața?
— Am crezut că Emma va fi mai bine fără mine…
A apărut Ștefan. Avea fața tulburată.
— Ce naiba se întâmplă? De ce a fugit mireasa mea? Cine ești tu cu adevărat?
M-am întors spre el.
— Cinci ani în urmă, ea a fost soția mea. M-a părăsit fără explicație. Apoi, părinții ei mi-au spus că a murit. A dispărut complet. Iar azi… o văd în rochie de mireasă, lângă tine.
Ștefan s-a uitat șocat la Natalie.
— Spune-mi că nu e adevărat. Spune-mi că nu ți-ai înscenat moartea!
Dar Natalie nu a spus nimic. Doar a plâns. Asta a fost suficient. Ștefan a înțeles.
— Nu pot să cred asta… Nu-mi vine să cred cine erai cu adevărat…
Și a plecat. Cu mâinile strânse în pumni, cu fața albă. Nunta a fost anulată. Părinții ei au apărut brusc, au luat-o și au dispărut. Nu mi-au spus nimic. Nici eu nu le-am spus nimic. Nu mai aveam ce.
Două săptămâni mai târziu, m-am întâlnit cu Ștefan la o terasă.
— A fost o farsă totul, mi-a zis. Ne-am cunoscut la un eveniment de caritate. Părinții ei m-au prezentat. Niciodată nu a pomenit de căsnicia cu tine. Sau că are un copil.
Am dat din cap.
— Nu aveai de unde să știi. Nimeni n-a avut.
— Și tu? Ești bine?
Am privit puțin în gol, apoi am răspuns sincer:
— Da. Pentru prima dată după mult timp, sunt bine. Ani de zile m-am întrebat ce-am greșit, de ce a plecat. Dar acum știu: n-a fost niciodată despre mine. A fost despre ea.
Am clătinat din cap, simțind o ușurare care nu venea din răzbunare, ci din claritate. Aveam viața mea, o carieră pe care o construisem cu trudă și o fetiță care era lumina ochilor mei.
Natalie dispăruse din nou. Dar de data asta, n-o mai căutam. Nu o mai plângeam. Mă aveam pe mine și o aveam pe Emma.
Și pentru prima dată, chiar eram liber.