Câinele a fost adus să-și ia rămas-bun de la stăpână înainte de o operație periculoasă, dar deodată a început să latre tare și l-a mușcat pe medic: toți au fost șocați când au aflat motivul 😱😱
Medicii au spus că operația era necesară. Că nu se mai putea amâna. Tumora creștea prea repede. Șansele de supraviețuire — doar douăzeci la sută. Au fost direcți: ori se urcă acum pe masa de operație, ori peste câteva luni va fi prea târziu.
Dar femeia știa: poate nu se va mai trezi niciodată. Așa că a cerut un singur lucru — să i se permită să-și vadă câinele pentru ultima dată.
— Vă rog, — i-a tremurat vocea. — Lăsați-mă să-mi văd câinele… înainte să începeți.
Medicii s-au privit între ei. Femeia avea 43 de ani. Era singură. Fără familie, fără copii. Doar câinele — o ciobănescă germană bătrână, loială, pe nume Greta. Locuiau împreună de mai bine de zece ani. Greta îi fusese alături în cele mai grele momente — după pierderea părinților, după divorț, în timpul bolilor.
— Zece minute, — spuse în cele din urmă, cu reținere, unul dintre medici.
Când Greta a fost adusă, la început s-a zăpăcit de mirosurile și pereții albi ai spitalului, dar apoi și-a recunoscut stăpâna și s-a aruncat în brațele ei.
— Bună, fetița mea, — femeia i-a mângâiat blana moale. Lacrimile îi cădeau pe mâini. — Iartă-mă… Iartă-mă că te las. Mi-e frică, dar tu nu te teme. Deșteapta mea, te iubesc enorm.
Câinele s-a lipit de ea cu tot corpul, a rămas nemișcată… apoi, dintr-o dată, s-a încordat.
Greta a început să mârâie. Nu era un mârâit de frică. Femeia s-a ridicat nedumerită în coate când a văzut cum câinele loial s-a poziționat între ea și medicii care tocmai intrau cu targa.
— Greta, ce faci? Liniștește-te! — a spus ea speriată. Dar câinele continua să mârâie.
Unul dintre medici a făcut un pas înainte, încercând să o ia pe femeie spre operație, dar Greta s-a aruncat brusc înainte — și l-a mușcat de mână. Nu făcuse niciodată așa ceva…
Medicii au rămas înmărmuriți când au aflat motivul comportamentului ei 😲😱
— Luați câinele! — au strigat asistentele.
Femeia, împietrită, privea totul. Greta lătra și urla, zvârcolindu-se, ca și cum voia să spună ceva urgent, ceva important, ceva ce nimeni nu putea înțelege… în afară de ea.
Și atunci a înțeles.
— Stați, — abia a reușit să rostească femeia. — Eu… refuz operația. Vreau să faceți din nou toate investigațiile. Imediat.
— E o nebunie, — s-a opus medicul, cu mâna deja bandajată. — Vă puneți viața în pericol!
— Simt că trebuie. Ea… ea simte ceva. Câinele meu nu s-a purtat niciodată așa.
În aceeași seară, i-au refăcut analizele. Radiografiile. RMN-ul.
Niciunul dintre medici nu și-a crezut ochilor.
Tumora dispăruse. Complet. Nicio urmă. Ca și cum n-ar fi existat niciodată.
O săptămână mai târziu, ea se plimba deja cu Greta prin parc. Fără perfuzii. Fără tăieturi. Fără frică.
S-a lăsat în genunchi în fața câinelui, și-a rezemat capul de pieptul ei.
— M-ai salvat. Ai știut. Cum?..
Greta a oftat ușor, a lins-o pe obraz și și-a așezat capul pe umărul ei.