Am rămas nemișcată, privind cum mașina lor ridică praf și dispare după curbă. Nu m-am mișcat imediat. M-am așezat pe o bucată de beton prăbușit și am închis ochii.
Timp de doisprezece ani, am fost loială unui bărbat care râdea acum de mine. Le-am dat tot: dragoste, sprijin, iertare. Ei mi-au oferit în schimb dispreț. Dar în acea clipă, nu am simțit furie. Am simțit eliberare.
Din buzunarul interior al gecii am scos un telefon pe care Emmet nu-l văzuse niciodată. Un dispozitiv pregătit cu grijă în urmă cu două luni, când începusem să suspectez adevărul. Am apelat un număr salvat sub un singur cuvânt: Escape.
Vocea care mi-a răspuns era calmă, eficientă. „Totul este pregătit. Trebuie doar să ajungi în punctul de întâlnire.” Punctul era la cinci kilometri depărtare. Am pornit pe jos, fără să privesc înapoi.
Două ore mai târziu, urcam într-un SUV negru cu geamuri fumurii. Un bărbat mi-a întins o sticlă cu apă și o nouă identitate. În avionul care decola dintr-un aeroport mic din statul vecin, mi-am aruncat verigheta într-un pahar cu vin roșu. Nu eram pierdută. Eram liberă.
În Europa, mi-am reconstruit viața cărămidă cu cărămidă. Am început în Portugalia, unde am lucrat într-o galerie de artă. Acolo l-am cunoscut pe Rafael – tăcut, elegant, curios. Nu m-a întrebat niciodată despre trecut. Mi-a spus doar: „Îți voi respecta tăcerile, dacă le păstrezi din dragoste, nu din frică.” A fost prima dată când am simțit că pot respira.
Un an mai târziu, Rafael m-a cerut de soție. Nu pentru că avea nevoie de o parteneră trofeu, ci pentru că își dorea o regină lângă tronul lui. Da, tron – pentru că Rafael era moștenitorul unui imperiu logistic european. Discret, dar extrem de influent.
Am acceptat. Nu pentru averea lui. Ci pentru că lângă el, nu mai eram o femeie „plictisitoare” lăsată într-o benzinărie. Eram Isla Monteiro, o femeie nouă.
Trei ani mai târziu, Emmet, Phoebe, Finn și Luca au fost invitați la o gală caritabilă exclusivistă în sudul Franței. Nu știau că Rafael era sponsorul principal. Și nu știau cine urma să apară pe covorul roșu, la brațul lui.
Când am coborât de pe iaht, purtând o rochie albă de mătase și o tiară subtilă în păr, toți au amuțit.
Phoebe și-a scăpat paharul. Emmet a făcut un pas înapoi, ca și cum ar fi văzut o fantomă.
— Isla…? a murmurat el, palid.
M-am oprit în fața lor. L-am privit în ochi. Și am zâmbit.
— Îți mulțumesc, Emmet. Dacă nu m-ai fi trădat, aș fi fost încă blocată într-o viață mediocră. Dar ai ales să mă abandonezi. Și eu am ales să înfloresc.
Rafael m-a prins de mână. Nu am spus altceva. Nu era nevoie. Ne-am întors spatele și am urcat din nou pe iaht.
Iar când iahtul a pornit ușor spre larg, cu lumina apusului oglindindu-se în valuri, am știut că răzbunarea mea nu fusese umilința lor. Ci viața nouă pe care mi-am construit-o, exact din cenușa în care au crezut că mă lasă.