Aniversarea de zece ani de căsnicie ar fi trebuit să fie o sărbătoare a iubirii și a drumului parcurs împreună. Eu am visat la o seară romantică, el avea însă alte planuri. În locul fluturilor în stomac și al amintirilor frumoase, am primit cea mai dureroasă trădare din viața mea.
Cum a început totul
Pe Rareș l-am cunoscut în anul doi de facultate. Era acel tip încrezător care se așeza mereu în primul rând, punea întrebări la cursuri și știa cum să atragă atenția. După câteva priviri furate, m-a invitat la o cafea după un examen greu. „Ai nevoie de cofeină și de o companie bună”, mi-a spus zâmbind. Am acceptat, fără să știu că acel „da” avea să mă ducă spre zece ani de viață împreună.
Ne-am apropiat repede. Rareș era amuzant, ambițios și părea că mă înțelege. Vorbeam despre visurile mele de a deveni profesoară, iar el îmi povestea despre planurile lui de carieră în domeniul finanțelor. În scurt timp, a ajuns la masa de duminică cu părinții mei. Mama mi-a spus în șoaptă: „E băiat bun, dragă, îi pasă de tine.” Și tata l-a plăcut, lucru rar.
După doi ani, m-a cerut de soție cu un inel simplu, dar plin de semnificație. Nunta a fost mică și intimă, iar începutul căsniciei noastre semăna cu un basm. Îmi lăsa bilețele romantice, îmi aducea flori și discuta cu mine despre viitor. Când a venit pe lume fiul nostru, Andrei, Rareș a fost un tată devotat: schimba scutece, stătea noaptea treaz și îi citea povești cu voci amuzante.
Viața părea completă. Dar rutina, munca și responsabilitățile ne-au schimbat treptat.
Primele semne
Pe măsură ce Andrei creștea, eu eram tot mai prinsă între școală, medici, teme și activități. Rareș, în schimb, își dorea mai mult la muncă. Rămânea peste program, aducea acasă laptopul și, în loc să vorbească cu mine, spunea mereu: „Am emailuri urgente.”
Flori nu mai primeam, ieșirile erau rare, iar conversațiile noastre deveniseră scurte și lipsite de emoție. Încercam să-mi spun că e doar o etapă, că toate cuplurile trec prin asta.
Așa că, la aniversarea noastră de 10 ani, am vrut să reaprind flacăra. Mi-am propus să-l surprind cu o seară specială.
Cina aniversară care s-a transformat în coșmar
În acea marți, am ieșit mai devreme de la școală. Am cumpărat vinul lui preferat, am pregătit pastele pe care le iubea și am transformat sufrageria într-o scenă romantică: lumânări, petale de trandafir, muzică în surdină. Am îmbrăcat rochia pe care el o complimentase ultima dată.
L-am așteptat. La 18:00. Apoi la 19:00. Telefonul intra direct pe mesageria vocală. Pe la 20:00, lumânările erau pe jumătate consumate, iar mâncarea rece. În sfârșit, un mesaj: „Ocupat la birou. Prezentare mare mâine.” Atât.
Mi s-a strâns stomacul. Nu doar pentru că rata seara pe care o pregătisem, ci pentru că simțeam că nu mai eram o prioritate.
A doua zi dimineață am găsit un bilețel: „Am dormit la birou. Îmi pare rău.” Nici măcar „te iubesc”.
Dar partea cea mai rea avea să vină seara.
Valizele în ploaie
Când m-am întors de la serviciu, ploua torențial. Am intrat pe alee și am încremenit. Două valize mari, ude, stăteau pe gazon. Erau valizele de la luna de miere, dar acum pline cu hainele mele.
Am fugit spre ușă, dar cheia nu mai intra. Cineva schimbase yala. Am strigat numele lui Rareș, dar nu a răspuns. În schimb, la fereastră a apărut o femeie necunoscută.
„Nu pricepi? Casa asta nu mai e a ta. Rareș vrea să pleci.”
Am rămas fără aer. Am sunat la poliție. Când au ajuns ofițerii, Rareș a intrat calm cu mașina pe alee. Le-a arătat „acte” și a spus că eu nu mai am ce căuta acolo. A recunoscut apoi, în fața mea, că transferase casa pe numele lui, „din motive fiscale”. Și, colac peste pupăză, că a depus actele de divorț cu câteva zile înainte.
Femeia de la fereastră? Era amanta lui, cu care avea o relație de peste un an.
De la trădare la dreptate
Am simțit că lumea mi se prăbușește. Dar nu am rămas la pământ. Am apelat la cel mai bun avocat de divorț din oraș. Am scos la iveală fiecare detaliu: actele semnate ilegal, falsurile, banii cheltuiți pe escapade cu amanta, facturile de hotel, cadourile cumpărate din contul nostru comun.
Șase luni mai târziu, în sala de judecată, Rareș nu mai era bărbatul sigur pe el. Judecătorul i-a întors jocul împotrivă. Am primit casa, custodia lui Andrei, jumătate din pensia lui și o pensie alimentară substanțială.
El a rămas cu apartamentul modest și cu „dragostea vieții lui”, Chloe. Andrei, însă, a spus clar: „Eu vreau să stau cu mama.”
Concluzie
Da, Rareș m-a aruncat afară în ploaie cu valizele mele. Dar am ieșit mai puternică. Nu mai eram femeia care a plâns în fața ușii încuiate. Am devenit femeia care a învins, pentru mine și pentru fiul meu.
Pentru că, uneori, cea mai bună răzbunare este să mergi mai departe și să trăiești bine.