În fiecare duminică, de parcă era o scenă dintr-o piesă jucată la nesfârșit, eu și Mike intram pe poarta bisericii St. Matthew’s. El cu zâmbetul lui relaxat, fredonând câte o melodie de cor veche, iar eu cu un nod în stomac care se strângea tot mai tare cu fiecare pas.
— Ești pregătită pentru o nouă „experiență spirituală”? — mă întreba Mike cu entuziasm sincer, fără să bănuiască ce urmează.
— Cât de pregătită pot fi… — răspundeam eu, cu un zâmbet reținut.
Știa că nu mă simțeam complet în largul meu, dar nu-și imagina cât de mult mă secătuia fiecare vizită. Pentru el, biserica era un loc sacru. Pentru mine, era terenul de joacă al lui Betty — mama lui — care transforma fiecare întâlnire într-un spectacol de remarci usturătoare și comparații pasiv-agresive.
De cum ajungeam, Betty era acolo, la intrare, cu părul argintiu aranjat impecabil și cu zâmbetul ei perfect mimat, pe care-l schimba ca pe un buton când se uita la mine.
— Michael, dragul meu! — exclama ea teatral, trăgându-l pe Mike într-o îmbrățișare care dura exact cât să simt că nu aveam loc acolo.
— Emma… mă bucur că ai venit, — îmi spunea cu un ton de politețe forțată, adăugând invariabil o remarcare ironică. — Sper că ți-ai pregătit bine partitura pentru astăzi. Unele piese pot fi complicate… pentru unii.
Aș fi putut să-i răspund că studiez pianul de la cinci ani și pot cânta acel imn și cu ochii închiși. Dar nu era rostul unui scandal în biserică. Așa că o lăsam să își savureze „superioritatea”.
Intram în biserică și începeam repetiția cu corul. Betty, bineînțeles, era dirijoarea supremă. Când nu avea ce să-mi reproșeze mie, se lega de altiste, de tenori sau de poziția scaunelor. Totul trebuia să fie exact cum dorea ea.
— Emma, poți da tonul? — spunea ea pe un ton mieros, dar cu o umbră de ironie.
Când începeam să cânt, găsea imediat ceva ce nu-i convenea.
— Mai încet, dragă. Nu alergăm la maraton.
Și după câteva măsuri:
— Acum e prea lent. Și dinamica e… haotică.
Încercam să mă adaptez, dar simțeam cum mă apasă din ce în ce mai tare. Iar când a menționat din nou pe „Susan” — fosta iubită a lui Mike, pe care Betty o considera perfecțiunea întruchipată — am simțit că s-a trecut o linie.
— Susan cânta piesa asta cu atâta ușurință… părea făcută pentru ea, — a spus cu un zâmbet ușor.
M-am înțepenit. Nu am ripostat, dar nici nu m-am lăsat intimidată. I-am răspuns simplu și calm:
— Mulțumesc, Betty. Mă voi strădui să mă ridic la înălțimea așteptărilor tale.
Dar în mine, ceva s-a rupt. Și am știut că nu mai pot continua așa. Nu mai voiam să fiu ținta ei săptămânală. Era timpul să-i dau o lecție — una subtilă, dar eficientă.
Am așteptat potluck-ul organizat de biserică, unde fiecare aducea un preparat. Știam că Betty urma să aducă piesa ei de rezistență: sosul de merișoare. Toată lumea o lăuda pentru el, era mândria ei culinară.
În dimineața evenimentului, am ajuns mai devreme decât ea și m-am oferit să ajut la aranjamente. Când a sosit, cu vasul în mâini, deja aveam totul pregătit. I-am lăsat loc la capătul mesei, cum îi plăcea, pentru a se asigura că toată lumea vedea ce a adus.
— Betty, sosul tău arată divin, ca de obicei! — a exclamat cineva.
— Mulțumesc, dragă. E o rețetă de familie… Susan o adora, — a spus ea, fără să rateze ocazia de a strecura iar acel nume.
Am zâmbit și am păstrat calmul. Când s-a dat startul la servire, m-am plasat lângă ea și am așteptat momentul potrivit.
Am luat o lingură generoasă din sosul ei și, când ne-am așezat la masă, am început „scena”.
Am făcut o pauză teatrală, mi-am strâmbat puțin fața și am scos discret un fir de păr fals din farfurie (pregătit dinainte, desigur).
— Betty… sper că nu te superi, dar cred că e un fir de păr în sosul tău. — am spus suficient de tare.
Oamenii de la masă au amuțit. Se uitau ba la mine, ba la farfuriile lor. Betty a încremenit.
— E imposibil, eu port bonetă când gătesc! — a zis ea agitată, încercând să râdă. Dar era prea târziu. Murmurul s-a răspândit în sală. Sosul ei, altădată ridicat în slăvi, a rămas neatins.
Nimeni n-a spus nimic direct, dar în ochii tuturor era clar: ceva se schimbase.
Betty a stat tăcută tot restul zilei. Pe drumul spre casă, a privit pe geam, fără a mai lansa vreo remarcă.
În săptămânile care au urmat, s-a domolit. N-a mai pomenit de Susan. N-a mai criticat niciun acord. Nici măcar nu m-a mai salutat cu superioritate.
Nu i-am cerut scuze, și nici ea n-a făcut-o. Dar tăcerea ei a fost prima formă de respect pe care am primit-o de la ea.
Știam că nu fusese o lecție elegantă, dar fusese una necesară. Pentru prima dată, Betty a înțeles că nu sunt acolo să fiu călcată în picioare. Sunt parte din familie. Și merit să fiu tratată ca atare.