Ultima dată când am văzut-o pe sora mea, Laura, dansa desculță în curtea din spate, sub lumina caldă a ghirlandelor agățate printre crengile nucului bătrân. Rochia ei de culoarea fildeșului era pătată cu sos de grătar și stropită cu suc, iar picioarele goale erau pline de praf, dar nimic din toate astea nu părea să o deranjeze. Râdea, liberă, rotindu-se în cercuri, în timp ce unchiul Radu se lupta cu grătarul, iar mama scutura dintr-un liliac parfumat câțiva fluturi curioși.
Am glumit:
— Ești cu adevărat măritată acum.
A zâmbit, dar pentru o secundă, un nor i-a trecut prin privire. N-am spus nimic. N-am întrebat. Am ratat acel licăr de îndoială.
Dimineața următoare, Laura dispăruse. Rochia fusese împăturită cu grijă pe patul din camera de motel. Telefonul rămăsese acolo, neatins. Nicio scrisoare. Niciun rămas bun. Părea imposibil de înțeles.
Au urmat zile de panică, luni de întrebări, ani de căutări. Mama mergea la poliție săptămânal, refăcând trasee, întrebând pe oricine ar fi putut să o fi văzut. Tata devenise tăcut și distant, aproape absent. Iar Luca… Luca, proaspătul soț al Laurei, a stat un an alături de noi, în durere, în confuzie, în tăcere. Până când nu a mai putut și a plecat.
Casa noastră devenise un muzeu al absenței. Fotografiile Laurei rămăseseră pe pereți, dar erau ca niște răni deschise.
Eu m-am mutat în camera ei. La început era liniștitor. Mi se părea că o simt acolo. Dar cu timpul, cutiile cu lucrurile ei au fost urcate în pod, iar promisiunea de a le deschide „când voi fi pregătită” a rămas suspendată undeva între frică și speranță.
Zece ani mai târziu, într-o zi de toamnă, căutând un album vechi cu fotografii, am urcat în pod. Era praf peste tot, și aerul mirosea a timp trecut. Printre cutiile cu etichete îngălbenite, am dat peste una pe care scria: „Lucruri de la facultate”. Am deschis-o mecanic, fără să mă gândesc că aș putea găsi ceva relevant.
Dar acolo era. Un plic mic, simplu, cu scrisul Laurei:
„Pentru Emilia”, datat în dimineața de după nunta ei.
Mi-au tremurat mâinile când l-am deschis. Am recunoscut imediat scrisul ei, deși mi se părea că nu-l mai văzusem de o viață.
„Dragă Emilia,
Îmi pare rău. Nu am putut rămâne. Tocmai am aflat — sunt însărcinată. Doar de câteva săptămâni. Nu i-am spus lui Luca. Nu am spus nimănui. Dar m-am speriat. Simțeam că trăiesc viața altcuiva, într-un ritm pe care nu-l alesesem. Nunta, deciziile, totul se mișca prea repede.
Nu am plecat pentru că nu v-am iubit. Am plecat pentru că aveam nevoie să mă regăsesc — să-mi dau seama cine sunt ca femeie, ca viitoare mamă, ca om.
Am lăsat o adresă într-un caiet de notițe, în cazul în care vrei să mă cauți.
Cu dragoste mereu,
Laura.”
Am simțit cum mi se taie respirația. Nu era o fugă fără sens. Nu fusese un abandon. Era o alegere dureroasă, disperată, de a fugi nu de iubire, ci de o viață pe care nu o putea trăi în acel moment.
În acea seară, i-am adunat pe mama, pe tata și pe Luca. Le-am citit scrisoarea, cu voce tremurată, dar clară. Când am terminat, mama plângea în tăcere, tata avea ochii umezi și privirea pierdută, iar Luca, cu voce frântă, a spus:
— Aș fi iubit acel copil. Aș fi iubit-o, oricum ar fi fost ea.
Pentru prima dată după mulți ani, ne-am simțit din nou o familie. Scrisoarea Laurei sfărâmase zidurile de tăcere care se ridicaseră între noi.
Am căutat caietul menționat. După ore bune, l-am găsit. La finalul unei pagini cu notițe de curs, scris mic, era o adresă: un oraș mic de munte din Spania. O adresă valabilă sau poate nu. Dar pentru noi era o direcție. O speranță.
Peste o săptămână, am zburat cu mama. La acea adresă era o librărie mică. Am intrat, inima bătând ca un clopot spart. O femeie tânără aranja niște cărți la raft. Când s-a întors, mi-a luat o secundă să o recunosc — părul mai scurt, trăsăturile mai mature. Dar era ea. Era Laura.
Ochii i s-au umplut de lacrimi când m-a văzut. Am alergat una spre cealaltă fără să spunem nimic. Mama ne-a îmbrățișat pe amândouă, tremurând de emoție.
Iar în colțul librăriei, un băiețel de vreo 9 ani se uita la noi curios. Laura l-a strigat încet:
— Elias, vino aici.
El a venit, privind spre noi cu aceeași privire caldă a tatălui lui. I-am zâmbit și i-am spus:
— Sunt mătușa ta, Emilia. Și bunica ta te așteaptă afară.
Ne-am întors acasă după două săptămâni. Nu mai eram o familie frântă. Eram o familie reîntregită, cu răni în curs de vindecare. Iar Laura? Laura ne-a promis că nu va mai fugi niciodată.