Am rămas cu privirea fixată asupra lui.
— Imposibil.
Bărbatul a zâmbit.
— Știu că sună ciudat.
Avea aproximativ vârsta mea.
Păr cărunt.
Ochelari subțiri.
Și o expresie calmă care mă enerva și mă liniștea în același timp.
— Nu vă cunosc, am spus.
— Ba da. Doar că nu vă amintiți.
S-a apropiat de tablou.
— Acum șase ani v-am văzut la casa de la țară.
Inima mi-a tresărit.
— Cum adică?
— Eram proprietarul terenului de lângă al dumneavoastră.
Am încercat să-mi amintesc.
Dar în perioada aceea viața mea era un haos.
Victor murise.
Eu mergeam înainte ca un automat.
— În ziua aceea stăteați pe terasă și priveați pădurea.
Nu spuneați nimic.
Doar priveați.
Imaginea aceea mi-a rămas în minte.
Am simțit un fior ciudat.
— Și ați pictat asta?
— Da.
M-am uitat din nou la tablou.
Nu era o copie fidelă.
Dar emoția era aceeași.
Singurătatea.
Liniștea.
Tristețea.
Toate erau acolo.
— Sunteți pictor?
— Profesor de desen pensionat.
Am râs scurt.
Nu știam de ce.
Poate pentru că situația era absurdă.
Poate pentru că, pentru prima dată după mulți ani, nu simțeam nevoia să plec.
În următoarele săptămâni ne-am întâlnit de mai multe ori la atelier.
Nu erau întâlniri.
Cel puțin nu așa le numeam eu.
Vorbeam despre cărți.
Despre filme.
Despre pictură.
Despre copiii noștri.
Și, surprinzător, nu mă deranja.
Nu mă deranja cum ținea ceașca.
Nu mă deranja când vorbea.
Nu mă deranja nici măcar tăcerea dintre noi.
Într-o după-amiază m-a întrebat:
— De ce sunteți atât de convinsă că nu mai aveți nevoie de iubire?
Am rămas câteva secunde pe gânduri.
— Pentru că am învățat să trăiesc singură.
El a dat din cap.
— Și eu.
— Atunci mă înțelegeți.
— Da. Dar cred că faceți o confuzie.
— Ce confuzie?
A zâmbit.
— A învăța să trăiești singur nu înseamnă că trebuie să rămâi singur.
M-am gândit mult la vorbele lui.
Foarte mult.
Poate chiar mai mult decât voiam să recunosc.
În acea seară am ajuns acasă și am privit apartamentul meu.
Aceeași cafea.
Aceleași cărți.
Aceeași liniște.
Le iubeam pe toate.
Și atunci am înțeles ceva.
Nu îmi era frică să fiu singură.
Nu mai aveam nevoie să demonstrez nimănui că mă descurc.
Dar poate că, după atâția ani, nu mai era nevoie nici să fug de orice apropiere.
Câteva luni mai târziu, eu și Adrian stăteam pe banca din fața atelierului.
Nu făceam planuri.
Nu promiteam nimic.
Nu vorbeam despre viitor.
Doar priveam oamenii care treceau pe stradă.
La un moment dat, el mi-a luat mâna.
Iar eu nu am tras-o înapoi.
Și pentru prima dată după foarte mult timp, am zâmbit.
Pentru că am înțeles că nu găsisem un bărbat care să-mi completeze viața.
Mai întâi mă găsisem pe mine.
Abia după aceea apăruse el.