Am fugit atunci, cu Iacob în brațe, fără să știu încotro. M-am adăpostit la casa părinților mei din satul în care am copilărit, un loc unde ulițele miroseau a pământ reavăn și unde bătrânele stăteau pe băncuțe, povestind la poartă. Acolo, printre oameni simpli și obiceiuri vechi, am început să caut liniștea.
Dar liniștea nu venea. Lidia îmi răsuna în minte: „Pleacă înainte să fie prea târziu.” Ce știa ea? Ce putea fi atât de grav încât să-mi lase totul în urmă?
În fiecare seară, când adormea Iacob, priveam la icoana din camera de oaspeți și îmi făceam semnul crucii, așa cum mă învățase mama. Mă rugam să aflu adevărul și să am puterea să-mi protejez copilul.
Zilele treceau, iar tatăl meu, un om înțelept și cumpătat, îmi spunea mereu: „Emilia, nimic nu e ascuns sub soare. Adevărul iese întotdeauna la iveală.” Încercam să-l cred, dar frica mă roadea.
Apoi, într-o seară, am primit un telefon anonim. O voce de bărbat, gravă și apăsată, a spus doar atât: „Soțul tău nu muncește pentru familie. Se joacă cu focul, și focul te poate mistui și pe tine.” A închis brusc, lăsându-mă tremurând.
Am mers la Lidia a doua zi, hotărâtă să aflu ce ascunde. Când m-a văzut la ușa ei, ochii i s-au umplut de lacrimi. „Nu voiam să-ți spun, dar acum trebuie să știi. Mihai nu merge la muncă. El… frecventează oameni primejdioși, implicați în treburi murdare. Și tu ești în pericol alături de el.”
Inima mi s-a prăbușit. Îmi amintisem de serile în care îl așteptam cu masa caldă, de zâmbetul lui obosit, de cuvintele „Tot ce fac, fac pentru voi.” Era totul o minciună?
M-am întors la părinți și le-am spus adevărul. Mama m-a luat în brațe și mi-a zis: „Nu ești singură. Noi suntem aici. În sat, oamenii se ajută unii pe alții.” Și așa a fost. Vecinii au venit cu sfaturi, preotul cu rugăciuni, iar femeile din sat mi-au adus mâncare și sprijin, ca la o familie mare.
Între timp, Mihai m-a sunat de mai multe ori, dar nu i-am răspuns. Știam că trebuia să iau o decizie pentru viitorul meu și al lui Iacob. Într-o dimineață, când soarele răsărea peste câmpurile cu floarea-soarelui, am simțit în sfârșit puterea să aleg.
Am mers la poliție și am povestit tot ce aflasem. Tremuram, dar în sufletul meu se aprindea o flacără de curaj. Nu mai eram femeia care trăia în minciună, ci mama care își apără copilul.
Zilele următoare au fost grele, dar am primit vestea că Mihai fusese prins împreună cu grupul de care aparținea. Era sfârșitul unei povești pe care nu mi-aș fi dorit-o niciodată, dar și începutul unei vieți noi.
Într-o duminică, după slujbă, am ieșit din biserică alături de Iacob. Clopotele băteau, oamenii se salutau cu „Doamne ajută”, iar eu am simțit că viața mea se reașază pe temelii adevărate.
Am privit spre cer și am știut: liniștea pe care o căutam nu era în minciuni, nici în promisiuni goale. Era aici, în sat, în tradițiile noastre, în credință și în puterea de a o lua de la capăt.
Și pentru prima dată după mult timp, am zâmbit din toată inima.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.