Femeia a simțit cum inima i se oprește pentru o clipă. Se aplecă mai aproape, ca să audă mai bine.
Soacra își strângea buzele uscate, încercând să adune puterea să vorbească. Lacrimile i se adunaseră în colțul ochilor, iar mâna ei slabă se agăța de a nurorii cu disperare.
— Ce anume, mamă? întrebă femeia, cu glasul tremurat.
Bătrâna respiră adânc și rosti cu greu:
— Soțul tău… nu te-a părăsit. El a trimis bani, scrisori, dar… eu nu ți le-am dat niciodată.
Femeia încremeni. Simțea că tot ce știa până atunci se zdruncină din temelii.
— De ce? reuși să șoptească.
Soacra izbucni în plâns.
— M-am temut… că vei pleca după el și mă vei lăsa singură. Tu erai tot ce aveam. Ai fost fiica pe care nu am avut-o niciodată. Am fost egoistă, am vrut să te țin aici, lângă mine.
Tăcerea se lăsă peste cameră, grea ca un bolovan. Femeia simțea cum se prăbușește un întreg univers de sacrificii și răbdare. Dar, în același timp, simțea și o durere adâncă pentru bătrâna care, în ciuda greșelii, o iubise ca pe sângele ei.
O mângâie pe frunte și îi spuse cu blândețe:
— Mamă, eu nu am stat aici din obligație. Am stat pentru că te-am iubit și pentru că m-ai iubit la rândul tău. Nu te învinovăți.
Bătrâna zâmbi slab, apoi și-a lăsat capul pe pernă și a adormit liniștită pentru totdeauna.
Femeia a rămas singură în odaia mică, ascultând bătăile grăbite ale inimii ei și zgomotul greierilor de afară. Simțea că timpul i-a fost furat, dar în același timp știa că viața ei nu fusese în zadar.
A doua zi, sătenii au venit să o ajute cu pregătirile pentru înmormântare. În sat, în astfel de momente, toți puneau mâna: femeile aduceau colivă, bărbații ridicau cortul, iar copiii alergau prin curte aducând apă din fântână.
La slujbă, preotul a spus:
— Nu toți moștenesc averi. Uneori, cea mai mare moștenire este dragostea și bunătatea pe care o lași în urmă.
Oamenii au dat din cap, uitându-se la femeia care își ștergea lacrimile cu colțul baticului negru.
După înmormântare, cineva i-a întins un plic. Erau scrisorile soțului ei, îngălbenite de vreme, pe care soacra le ascunsese într-un sertar.
Cu mâinile tremurânde, femeia le-a desfăcut și a citit. Erau pline de dor, de promisiuni și de visuri neîmplinite. Soțul murise între timp, într-un accident, cu ani în urmă, dar ultima scrisoare vorbea despre dorința lui de a se întoarce acasă și de a începe totul de la capăt.
Femeia a simțit cum un val de liniște o cuprinde. A închis ochii și a spus în gând:
„Ați plecat amândoi… dar ați rămas în mine.”
Din acea zi, a început să meargă mai des la biserică, să aprindă lumânări nu doar pentru cei dragi pierduți, ci și pentru toți cei care își jertfesc tinerețea pentru alții.
Și de fiecare dată când oamenii îi spuneau că și-a irosit viața, ea zâmbea și răspundea simplu:
— O viață trăită pentru dragoste nu e niciodată irosită.
Această poveste a rămas în sat ca o lecție despre răbdare, despre dăruire și despre cum uneori adevăratul destin al unui om nu este să primească, ci să ofere.
Iar femeia, deși obosită și cu părul alb, mergea prin sat cu fruntea sus, ca un simbol viu al puterii de a iubi până la capăt.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.