A doua zi dimineață, lumina caldă a soarelui pătrundea printre perdele. Ana dormea liniștită, cu o mână pe burtica ce ascundea viitorul nostru copil. Am privit-o câteva clipe, simțind un amestec de liniște și hotărâre. Știam că nu mai era loc de întoarcere.
Am ieșit pe terasă cu o cană de cafea și am lăsat aerul răcoros al dimineții să-mi limpezească gândurile. Crescusem cu ideea că familia este totul, că sângele nu se uită. Dar în România de la sat, de unde provin eu, exista și un alt adevăr: respectul se câștigă și se păstrează prin fapte, nu prin legături de rudenie.
Telefonul a început să sune devreme. Mama. Nu am răspuns. Apoi Ioana. Nici ei nu i-am răspuns. Mesajele curgeau: întrebări, reproșuri, câteva insulte voalate. În timp ce citeam, îmi aminteam de toate momentele în care pusese Ana la masă cozonaci calzi de Crăciun sau când pregătise sarmale pentru Paște, doar pentru a fi întâmpinată cu priviri reci și vorbe ascuțite.
Pe la prânz, m-am urcat în mașină și am condus până la casa de pe strada Teiului. Am bătut la ușă. Mama mi-a deschis, cu o privire amestecată de furie și teamă.
— David, ce-i cu tine? Ce e cu prostiile astea? a întrebat ea.
— Nu sunt prostii, mamă, i-am răspuns. Este viața mea. Și a copilului meu.
I-am întins o hârtie. Contractul de vânzare a casei. Am văzut cum ochii i s-au mărit.
— Nu poți face asta!
— Ba pot. Și o fac. Ai avut parte de tot sprijinul meu ani de zile. Ai ales să îl tratezi pe cel mai important om din viața mea ca pe un străin nedorit. De azi, se termină.
Nu am așteptat răspunsul. M-am întors și am plecat, lăsând în urmă nu doar o casă, ci și povara de a încerca mereu să mulțumesc pe cine nu merită.
Seara, am aprins lumânările la masă și am scos din cuptor friptura pe care o pregătisem pentru Ana. Am mâncat împreună, iar la desert am adus gogoși pufoase, așa cum făcea bunica mea în copilărie. Ana a zâmbit larg, mușcând dintr-una, iar eu i-am prins mâna peste masă.
— De acum înainte, familia noastră suntem noi și copilul nostru, i-am spus. Restul… restul e doar zgomot.
În ochii ei am văzut nu doar recunoștință, ci și siguranța că, indiferent de ce va veni, vom merge împreună.
Și, pentru prima dată după mult timp, am simțit că acasă nu mai era un loc, ci o promisiune.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.