Ion își trecu limba peste marginea plicului, apăsând timbrul cu degetele tremurânde. Încă o scrisoare. Încă o speranță în zadar. Se întreba, ca de fiecare dată, dacă fiul său, Andrei, va răspunde vreodată. Trecuseră ani, zeci de plicuri trimise fără vreun semn înapoi. Dar nu se putea opri. Simțea că, atâta timp cât mai scrie, mai are o legătură cu fiul lui.
După ce termină scrisoarea, o puse cu grijă în cutia poștală și se întoarse în casă, trecând printr-un hol plin de amintiri prăfuite. Pe masa de cafea, îl aștepta o grămadă de facturi, cataloage și pliante, dar un plic diferit, alb, cu scrisul lui Andrei, i-a atras atenția imediat. Inima i-a sărit din piept. Îi tremurau mâinile când a rupt marginea.
Înăuntru era o fotografie. Un Polaroid.
Andrei, fiul lui, stătea lângă o femeie zâmbitoare – soția lui, fără îndoială – cu un braț protector în jurul ei. Lângă ei, doi băieți, identici și plini de viață.
Ion a dus fotografia la piept. I se umezeau ochii. Poate, doar poate, fiul lui îl iertase.
Dar pe spatele fotografiei scria un mesaj scurt, rece, care l-a lovit ca un pumn în stomac:
„Ion, nu vei face niciodată parte din această familie. Încetează să mai scrii. Și în curând nu va mai rămâne nimeni aici să-ți citească scrisorile.”
Ion a înghețat.
Ce însemna asta? Pleacă undeva? Vinde casa? Sau… e ceva mai grav? Întrebările au început să se rostogolească în mintea lui, ca o avalanșă. După atâția ani de tăcere, de ce i-ar trimite Andrei un asemenea mesaj? Ce se ascundea în spatele acelei propoziții amenințătoare?
În acea noapte, Ion nu a dormit. Dimineața, și-a făcut un bagaj ușor, și-a pus scrisoarea în buzunar și a pornit la drum. Avea de condus opt ore până la orașul unde se stabilise Andrei.
Pe drum, gândurile i se derulau în minte ca un film pe repede-înainte. Își amintea fiecare moment care dusese la ruptura dintre ei.
Cu zece ani în urmă…
Ion se afla într-o cameră în semiîntuneric, iar lenjeria era mototolită. Lângă el, o femeie. Nu era soția lui. Ușa s-a deschis brusc și un strigăt a umplut aerul.
„Ce dracu’ faci aici?!”
Andrei, fiul lui, stătea în prag, înlemnit de furie și dezgust.
Ion s-a ridicat brusc din pat, încercând să-și tragă pantalonii. Se încurca în cuvinte.
„Nu e ce pare, fiule… Ascultă-mă, pot explica…”
„Explică ce, tată? Că ești în pat cu secretara ta în casa mamei, în timp ce ea moare într-un spital?!”
Ion nu a mai spus nimic. Doar rușine și tăcere.
„Nu-i voi spune mamei. Nu merită să moară cu asta în suflet. Dar să știi un lucru: pentru mine, ai murit în clipa asta.”
Trei luni mai târziu, Viviana – mama lui Andrei și soția lui Ion – s-a stins. La înmormântare, Andrei a ținut un discurs sfâșietor. Nu a rostit niciun cuvânt despre tatăl lui.
După ceremonie, Andrei i-a aruncat o ultimă privire lui Ion.
„Nu mă mai căuta niciodată.”
Și s-a urcat în mașină.
Ion l-a privit plecând, simțind cum se rupe ceva în el.
Anii au trecut, iar Ion a scris constant, sperând, rugându-se, că fiul său îl va ierta. Dar nu a primit nimic. Până la fotografia aceea.
Acum, în prezent, Ion ajunsese în fața casei lui Andrei.
A bătut la ușă. A deschis o femeie cu chip blând.
„Bună ziua, sunt Ion. Tatăl lui Andrei. Aș vrea să vorbesc cu el.”
Femeia a ezitat. „Sunt Ana, soția lui Andrei. Te rog… intră. Dar trebuie să știi ceva.”
Ion a intrat, dar sufletul i s-a prăbușit când a auzit ce avea să-i spună.
„Andrei nu e acasă. Este la spital. E foarte bolnav. Rinichii lui au cedat. Are nevoie urgentă de un transplant.”
„Vreau să-l văd,” a spus Ion.
„Nu poți. A spus clar că nu vrea să te vadă. E foarte slăbit. Nu vrem să-l tulburăm.”
Ion s-a ridicat brusc. „Te rog, Ana. Nu am venit aici să-i fac rău. Vreau doar o șansă. Lasă-mă să vorbesc cu doctorii.”
Ana a ezitat, dar în cele din urmă l-a însoțit.
Ajunși la spital, l-au întâlnit pe Dr. Munteanu, care nu avea vești bune.
„Andrei nu mai poate continua cu dializa. Avem nevoie urgentă de un donator compatibil. Altfel… nu va supraviețui.”
Fără să clipească, Ion a spus: „Vreau să-i donez eu.”
Ana a sărit. „Nu! Nu va accepta! Dacă află că rinichiul e de la tine, va refuza transplantul.”
Ion a îngenuncheat în fața doctorului. „Atunci să nu-i spuneți. Vreau doar să trăiască. Nu are nevoie să știe.”
Ana îl privea neîncrezătoare. „Ești sigur de asta? E singura dată când l-ai putea vedea. Dacă totul merge bine, nu te va vedea niciodată, nici măcar ca să-ți mulțumească.”
„Nu vreau mulțumiri. Vreau doar să trăiască. Dă-mi șansa asta.”
Testele au confirmat: Ion era compatibil perfect.
Operația a avut loc în mare discreție. Andrei nu a știut niciodată cine i-a salvat viața. A fost externat după două săptămâni, iar recuperarea a fost spectaculoasă.
Câteva săptămâni mai târziu…
Andrei se simțea mai bine ca oricând. Mergea prin casă, ajuta la treburile zilnice, glumea cu Ana.
Într-o zi, în timp ce Ana sorta corespondența, Andrei observă un plic familiar.
„Iar scrie. Omul ăsta nu se oprește niciodată…”
Ridică plicul, pregătit să-l arunce, dar Ana se ridică dintr-o dată.
„Nu! Nu-l arunca! Citește-l!”
„Ana, de ce țipi?” spuse Andrei, iritat. „Nu mai vreau să citesc mizeriile lui.”
„Tatăl tău e donatorul. El ți-a salvat viața,” a spus Ana brusc, cu lacrimi în ochi.
Andrei a înghețat.
„Ce ai spus?”
„Tatăl tău a venit când erai în spital. Știa că nu-l vei accepta. Și-a donat rinichiul fără să-ți spunem.”
Andrei simțea cum pământul i se mișcă sub picioare.
„Nu pot să cred…”
„Știu că l-ai urât. Știu că te-a rănit. Dar și-a dat o parte din el pentru tine. A făcut tot ce putea.”
După un timp de tăcere, Andrei și-a șters lacrimile.
„Nu îi voi scrie. Mă voi duce să-l văd.”
S-au urcat imediat în mașină și au pornit către casa lui Ion.
Au bătut la ușă, dar nimeni nu a răspuns.
„Tată! Deschide, sunt eu!”
Din spatele lor, o femeie în vârstă cu o lopată în mână se apropie.
„Căutați pe cineva?”
„Este casa tatălui meu. Ion.”
Femeia l-a privit lung. „Îmi pare rău. Nu știi?”
„Ce să știu?”
„Ion a murit acum câteva zile. A făcut o infecție după operație. Nu a rezistat.”
Andrei a simțit cum lumea se sparge în mii de cioburi în jurul lui. Ani de ură, de tăcere și de distanță – toate s-au adunat într-o durere care i-a sfâșiat sufletul.
Tatăl lui, omul pe care îl renegase, murise. Și îl iertase fără să ceară nimic în schimb.
Andrei s-a lăsat în genunchi pe treptele verandei.
„E prea târziu…” a șoptit. Și apoi a izbucnit în plâns.