Margareta mergea la cimitir cu o fidelitate sfâșietoare. De fiecare dată când ajungea în dreptul mormântului lui Gheorghe, lăsa acolo trandafiri albi și crini – florile pe care soțul ei i le oferea adesea, cu zâmbetul cald și blând pe care îl păstrase în minte ca o ancoră în durerea rămasă după moartea lui.
Accidentul de mașină care îl răpise pe Gheorghe îi lăsase un gol imens. Trecuseră câteva luni, dar dorul de el era atât de viu, încât fiecare zi părea o luptă cu absența. Margareta nu putea concepe că omul care îi jurase iubire eternă nu mai era acolo. Îi era imposibil să-și imagineze un alt drum al vieții decât cel pe care îl merseseră împreună.
Gheorghe nu vorbea niciodată prea mult despre trecutul lui. Spunea că tot ce contează este ceea ce construiesc împreună. Când era cu ea, nu exista altă lume. De aceea, Margareta nu și-a pus niciodată întrebări. Știa doar că el o iubește.
Însă într-o zi, când a ajuns la cimitir, a avut un șoc. Florile pe care le lăsase cu o zi înainte erau aruncate pe jos, strivite și murdare. S-a înfuriat și a cumpărat un nou buchet, pe care l-a lăsat din nou, doar pentru a reveni a doua zi și a constata același lucru: florile erau din nou distruse. Ceva nu era în regulă.
Hotărâtă să afle cine este responsabil, Margareta a început să vină zilnic la cimitir, la ore diferite, sperând să prindă în flagrant pe cel care îi profana amintirea soțului.
După câteva zile de așteptare și frustrări, a văzut-o.
O femeie mai în vârstă, cu umerii căzuți, îmbrăcată modest, cu haine largi, stătea în fața mormântului și plângea. Avea chipul obosit și picioarele umflate, dar ochii îi ardeau de suferință.
Margareta s-a apropiat ezitant.
— Doamnă… sunteți bine? a întrebat ea, cu o voce blândă.
Femeia a tresărit și a început să plângă și mai tare.
— Îmi pare rău… Nu am vrut să vă sperii.
— Nu… Nu e vina dumneavoastră, a spus femeia printre suspine. Aici e îngropat bărbatul care și-a abandonat copiii și m-a lăsat singură, să mă zbat cu trei suflete flămânde, doar pentru că a găsit pe cineva mai bogat.
Margareta a simțit cum i se strânge stomacul.
— Vai… ce durere… Eu nu am avut niciodată copii, dar mi se rupe sufletul să aud așa ceva. Soțul meu, Gheorghe, era un om atât de iubitor… Nu-mi pot imagina ce înseamnă să trăiești așa o trădare.
Femeia a ridicat brusc privirea spre ea, cu o expresie năucită.
— Gheorghe? a întrebat, arătând spre cruce.
— Da, Gheorghe al meu, a spus Margareta, cu un zâmbet trist.
Femeia a lăsat să-i scape un rânjet amar și a clătinat din cap.
— Știam eu… e același om…
Margareta s-a încordat. Inima îi bătea mai tare, iar aerul părea că se subția în jurul ei.
— Ce… ce vreți să spuneți?
Femeia a deschis poșeta și a scos două fotografii. În prima, un Gheorghe mai tânăr, dar inconfundabil, ținea de mână o mireasă timidă, în fața unui oficiu de stare civilă modest. În a doua, același Gheorghe apărea cu trei copii – toți cu ochii mari și trăsături care nu puteau fi negate.
Margareta a simțit că tot universul i se clatină sub picioare. A dus o mână la gură și a încremenit.
— Nu… Nu se poate… Eu am fost soția lui. Singura…
— Poate pentru tine. Dar pentru mine, el a fost soțul care a plecat într-o zi și n-a mai privit înapoi. S-a folosit de talentul lui de avocat, a tăiat toate legăturile, și-a schimbat viața ca și cum noi nu am existat niciodată.
Margareta s-a prăbușit la pământ, în fața crucii. Nu știa dacă plângea pentru el, pentru ea sau pentru copiii aceia pe care nu-i cunoscuse niciodată.
— A spus că nu are familie, a șoptit ea, privind inscripția de pe mormânt.
Femeia a oftat.
— Era bun în meserie. Știa cum să-și șteargă trecutul. Ne-a lăsat fără nimic.
— Cum te numești? a întrebat Margareta, ridicându-și privirea în lacrimi.
— Anabela.
— Anabela… Îmi pare atât de rău. Dacă aș fi știut… N-aș fi putut trăi cu el, știind că a făcut așa ceva. Îți promit că… dacă pot face ceva pentru tine și pentru copiii tăi, o voi face.
Acel moment a schimbat totul.
Margareta a invitat-o pe Anabela acasă. I-a oferit o masă caldă, a ascultat povestea celor trei copii și i-a propus să o angajeze la firma de avocatură pe care încă o conducea. I-a oferit stabilitate și demnitate, a ajutat-o să deschidă conturi bancare pentru viitorul copiilor și a insistat să o susțină în tot ce avea nevoie.
— Nu pot să șterg ce ți-a făcut el, i-a spus Margareta, cu o sinceritate sfâșietoare. Dar pot încerca să repar măcar o parte din răul pe care l-a lăsat în urmă.
Anabela a acceptat cu sfială, iar timpul le-a transformat în prietene. Femei care suferiseră în moduri diferite din cauza aceluiași bărbat, dar care au ales compasiunea, nu ura.
Anii au trecut. Margareta s-a retras din activitate și, într-o zi, a pornit într-o călătorie în jurul lumii, încercând să-și regăsească echilibrul. Când s-a întors, a găsit ceva neașteptat în grădină: trandafiri albi înflorind, iar la poartă – o scrisoare lăsată cu grijă:
„Datorită ție, speranța a înflorit din nou în viețile noastre. Fără spini, fără durere. Mulțumesc, Margareta.”
Zâmbetul i s-a luminat în colțul buzelor. Cunoștea scrisul. Era de la Anabela. Și în acea clipă, Margareta a înțeles că, deși viața îi furase o poveste de iubire curată, îi oferise în schimb o lecție de umanitate și un sens mai profund.
Morala poveștii:
1. Nu poți construi iubire adevărată pe minciuni. Gheorghe a dus o viață dublă și, chiar dacă a ascuns totul cu măiestrie, adevărul a ieșit la suprafață după moartea lui, lăsând răni în sufletele celor două femei.
2. Empatia este un act de curaj. Margareta nu avea nicio obligație să o ajute pe Anabela, dar a ales să răspundă cu bunătate, nu cu egoism. În ciuda trădării, a fost capabilă să vindece o parte din răul făcut de bărbatul pe care îl iubise.
3. Uneori, adevărul doare, dar vindecă. Viața trăită în iluzie poate fi reconfortantă, dar doar confruntarea cu realitatea aduce eliberare și sens.