În apartament s-a lăsat o liniște apăsătoare.
Bărbatul din ușă a lăsat încet florile pe masă.
— Doamna Elena… ce s-a întâmplat?
Profesoara a încercat să zâmbească.
— Nimic important.
Dar era prea târziu.
Văzuse deja bancnotele împrăștiate pe podea.
Le văzuse și pe cele căzute lângă scaunul ei.
S-a întors spre afacerist.
— Dumneavoastră ați făcut asta?
Omul și-a îndreptat sacoul.
— Nu este treaba dumneavoastră.
— Ba cred că este.
Vocea lui devenise rece.
Foarte rece.
Afaceristul părea dintr-odată mai puțin sigur pe el.
— Cine sunteți?
Bărbatul a zâmbit scurt.
— Un fost elev.
Doamna Elena îl privea emoționată.
Era Mihai.
Fost olimpic la matematică.
Unul dintre elevii de care fusese cel mai mândră.
Acum era procuror.
Și venise să-i aducă flori cu ocazia zilei ei de nume.
A privit din nou către banii de pe jos.
— Ați aruncat cu bani într-un profesor?
— Eu doar încercam să rezolv o problemă.
— Nu. Încercați să cumpărați ceea ce fiul dumneavoastră nu a vrut să câștige prin muncă.
Băiatul și-a coborât privirea.
Pentru prima dată în toată seara părea rușinat.
Afaceristul a încercat să râdă.
— Hai să nu dramatizăm.
— Nu dramatizez deloc.
Mihai s-a aplecat și a început să adune bancnotele.
Una câte una.
Le-a pus pe masă.
Apoi le-a împins spre proprietarul lor.
— Luați-vă banii.
— Poftim?
— Respectul nu se cumpără.
Afaceristul nu mai avea nimic din aroganța de la început.
Simțea că situația îi scapă din mâini.
— Eu nu am vrut…
— Ba exact asta ați vrut.
Să demonstrați că banii rezolvă orice.
Mihai s-a întors spre băiat.
— Încă mai ai timp să înveți.
Dar trebuie să începi cu primul lucru important.
— Care?
— Să nu crezi niciodată că cineva îți datorează succesul.
Tânărul a rămas tăcut.
După câteva clipe, s-a apropiat de profesoară.
— Îmi pare rău.
Doamna Elena i-a zâmbit.
Era prima dată când băiatul părea sincer.
La scurt timp, el și tatăl său au plecat.
Fără scandal.
Fără amenințări.
Fără explicații.
După ce ușa s-a închis, profesoara s-a așezat pe fotoliu.
— Nu trebuia să vezi asta.
Mihai a luat buchetul și i l-a întins.
— Ba da.
Ea a zâmbit printre lacrimi.
— Încă îți amintești formulele?
— Nu pe toate.
— Atunci nu am fost chiar o profesoară atât de bună.
Amândoi au râs.
Iar pentru câteva minute, apartamentul s-a umplut din nou de căldura pe care doar recunoștința o poate aduce.
Pentru că, uneori, cea mai mare răsplată pentru un profesor nu este salariul.
Nici pensia.
Ci faptul că elevii pe care i-a format nu uită niciodată cine i-a ajutat să ajungă oameni.