Pentru câteva secunde, nimeni nu a spus nimic.
Femeia ținea încă găletușa în mână.
Maria își ștergea lacrimile cu dosul palmei.
Iar Nea Vasile o privea fără să clipească.
În cele din urmă, femeia a lăsat încet găletușa pe masă.
Apoi s-a apropiat de bancnotele aruncate în praf.
Le-a ridicat una câte una.
Praful se lipise de ele.
Câțiva oameni urmăreau scena în liniște.
Femeia părea din ce în ce mai stânjenită.
Nu mai avea deloc aerul superior de la început.
S-a apropiat de Maria și i-a întins banii.
— Îmi pare rău.
Fetița nu a răspuns.
Era prea surprinsă.
— Nu trebuia să fac asta, a continuat femeia.
Nea Vasile a luat găletușa de pe masă.
— Acum este altceva.
A pus-o în mâinile femeii.
— Acum ai plătit-o.
Femeia a privit căpșunile câteva secunde.
Apoi s-a uitat spre bătrân.
— Aveți dreptate.
Nu era o scuză perfectă.
Dar era probabil mai mult decât oferise vreodată cuiva.
Înainte să urce în mașină, s-a întors încă o dată spre Maria.
— Succes cu ghiozdanul.
Apoi a plecat.
Praful ridicat de roțile mașinii s-a așternut încet peste drum.
Maria a rămas nemișcată.
— Bunicule…
— Da?
— De ce nu ai certat-o mai tare?
Bătrânul a zâmbit.
— Pentru că nu aveam nevoie.
— Nu?
— Nu.
S-a așezat lângă ea pe banca de lemn.
— Uneori, cel mai greu lucru pentru un om este să fie obligat să se privească în oglindă.
Maria a strâns banii în mână.
— Crezi că s-a simțit rușinată?
— Cred că da.
Au rămas câteva clipe privind drumul.
Apoi bătrânul i-a ciufulit părul.
— Să nu uiți niciodată ceva.
— Ce anume?
— Munca ta are valoare. Nu lăsa pe nimeni să te facă să crezi altceva.
Fetița a zâmbit.
Pentru că în acea zi învățase ceva mai important decât valoarea unei găletușe cu căpșuni.
Învățase că respectul nu se cumpără cu bani.
Iar oamenii care muncesc cinstit nu trebuie să stea niciodată cu capul plecat în fața nimănui.