Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu registrul deschis în față, privind însemnările de lângă adresele de pe ulița unde locuia tanti Ileana. Nu era vorba despre o singură scrisoare întârziată. Aceleași gospodării apăreau de mai multe ori, iar corespondența fusese trecută drept nepredată.
— Gheorghe, cine a făcut însemnările acestea? am întrebat.
— Eu. Este traseul meu.
— Și ai verificat fiecare adresă?
— Dana, nu începe iar. Ulița aceea este la capătul satului, drumul este prost, iar oamenii nu răspund întotdeauna la poartă.
— Dar tanti Ileana locuiește acolo. Am vorbit ieri cu ea.
Gheorghe a închis registrul cu palma.
— Ai lipsit doi ani și acum vrei să mă înveți cum se face meseria?
Am simțit cum îmi tremură mâinile, dar nu am ridicat vocea.
— Nu vreau să te învăț nimic. Vreau să știu de ce scrisorile unor oameni ajung înapoi fără să fie predate.
— Atunci du-te la șefă și întreab-o.
Am luat câteva date din registru, notându-le pe o foaie, fără să modific documentele. Apoi am mers la doamna Rodica.
Șefa oficiului m-a ascultat și a cerut să vadă registrul și plicurile returnate.
— Dana, ești sigură că femeia locuiește la adresa aceasta?
— Da. Am fost ieri acolo. Are 76 de ani, se deplasează greu și mi-a spus că așteaptă scrisori de la fiica ei.
— De ce nu a făcut reclamație?
— Pentru că nu știa că scrisorile sunt returnate. Credea că întârzie.
Rodica a rămas câteva clipe pe gânduri.
— Nu putem trage concluzii doar dintr-o discuție. Trebuie verificat traseul și modul în care au fost completate evidențele.
— Tocmai asta vă cer.
Mi-a spus să continui verificarea corespondenței întârziate și să notez fiecare adresă pentru care existau neconcordanțe.
În următoarele două zile, am găsit încă șapte trimiteri returnate de pe aceeași uliță. Unele aveau mențiunea că destinatarul nu fusese găsit, altele că adresa nu putea fi identificată.
Eu cunoșteam acele case. Le vizitasem ani întregi înainte să intru în concediu.
Am cerut aprobarea să verific adresele în timpul programului, ca parte a sarcinii primite. Rodica a fost de acord și mi-a dat o listă cu gospodăriile care trebuiau confirmate.
Nu am luat scrisori returnate ca să le distribui fără evidență. Am mers doar să verific dacă oamenii locuiau acolo și dacă aveau probleme cu primirea corespondenței.
Prima a fost tanti Ileana.
M-a primit în curte, sprijinindu-se în baston.
— Ai aflat ceva, Dana?
— Încă verificăm. Dar am nevoie să vă întreb dacă ați primit vreo înștiințare că trebuie să ridicați scrisori de la poștă.
— Nu, mamă. Eu nici nu pot merge până acolo fără ajutor.
Mi-a arătat din nou caietul în care notase zilele când fiica ei îi spusese că trimisese scrisori.
— Îl țin ca să nu uit. La vârsta mea, dacă nu scriu, încurc zilele.
Am verificat datele și le-am notat separat. Caietul nu dovedea singur ce se întâmplase cu fiecare plic, dar confirma că femeia aștepta corespondență în perioadele respective.
La următoarea casă locuia o femeie de 63 de ani, pe nume Elena.
— Scrisori? a întrebat ea. De luni bune primesc numai facturile pe care mi le aduce vecina de la ghișeu, când merge după ale ei.
— Ați făcut vreo sesizare?
— Cui, mamă? Eu credeam că nu mai scrie nimeni.
Mai departe, un bărbat în vârstă mi-a spus că primise două scrisori cu mare întârziere, după ce expeditorii le trimiseseră din nou.
Nu toate gospodăriile aveau probleme. La unele adrese corespondența ajungea normal. Tocmai de aceea am notat separat fiecare situație, fără să presupun că toate trimiterile fuseseră tratate la fel.
Când m-am întors la oficiu, aveam o listă cu adrese verificate și declarațiile oamenilor care acceptaseră să explice ce se întâmplase.
Rodica a citit totul cu atenție.
— Trebuie să discutăm și cu Gheorghe, a spus.
În după-amiaza aceea, l-a chemat în birou.
Eu am rămas la masa de sortare. Nu auzeam ce vorbeau, dar după aproape o jumătate de oră Gheorghe a ieșit încruntat.
— Mulțumită ție, acum trebuie să dau explicații pentru fiecare scrisoare.
— Nu eu am completat registrul, Gheorghe.
— Tu nu știi cât am muncit cât ai stat acasă cu copiii.
— Știu că ai avut mai mult de lucru. Dar asta nu înseamnă că oamenii trebuie să rămână fără corespondență.
Nu mi-a mai răspuns.
A doua zi, Rodica a mers împreună cu un alt angajat să verifice câteva dintre adrese. A constatat că gospodăriile existau, erau locuite și puteau fi incluse în distribuirea obișnuită.
Au comparat apoi datele din registru cu trimiterile returnate și cu repartizarea traseelor.
Rezultatul a fost neplăcut.
În lunile în care Gheorghe avusese mai multe zone de acoperit, începuse să scurteze traseul. Ajungea până la drumul principal, dar evita frecvent ulița pietruită, aflată mai departe.
Unele scrisori erau păstrate pentru altă zi. Altele ajungeau să fie returnate cu mențiuni care nu corespundeau verificărilor făcute la fața locului.
Nu dispăruseră bani și nu exista vreo înșelătorie cu mandate poștale. Era vorba despre o obligație de serviciu îndeplinită incomplet și despre evidențe care ascundeau problema.
Rodica a anunțat conducerea de care aparținea oficiul și a cerut verificarea situației. Gheorghe a trebuit să dea explicații în scris, iar măsurile disciplinare urmau să fie stabilite potrivit procedurilor.
Dar pentru mine problema nu se termina acolo.
Într-o dimineață, am intrat în biroul Rodicăi și am întrebat:
— Doamnă Rodica, când îmi primesc traseul?
— Dana, tocmai reorganizăm distribuirea.
— Înțeleg. Dar eu m-am întors pe postul meu. Nu pot rămâne la nesfârșit să verific munca rămasă de la alții.
Rodica a închis dosarul din fața ei.
— Ai dreptate. Ar fi trebuit să stabilim atribuțiile de la început.
— Nu cer un traseu mai ușor pentru că am doi copii. Cer să fiu tratată ca un angajat care își face meseria.
— Și așa vei fi tratată.
După câteva zile, am primit în scris repartizarea unui traseu stabil. Includea și ulița unde locuia tanti Ileana.
Nu era exact același traseu pe care îl avusesem înainte de concediu, fiindcă între timp se schimbaseră unele zone de distribuire. Dar aveam atribuții clare, program stabilit și răspunderea corespunzătoare muncii mele.
În prima dimineață, mi-am pregătit geanta poștală cu emoții.
Am verificat scrisorile, am așezat corespondența în ordinea adreselor și am plecat.
După câteva ore de mers, mă dureau picioarele. Îmi pierdusem puțin obișnuința drumurilor lungi.
Dar când am ajuns pe ulița Ilenei, am simțit că mă întorsesem cu adevărat la meseria mea.
Femeia mă aștepta lângă fereastră.
Am strigat de la poartă și i-am dat timp să ajungă la ușă.
— Dana, ai venit!
— Am venit, tanti Ileana. Și astăzi aveți o scrisoare.
I-am predat-o potrivit regulilor, apoi am așteptat să o țină bine în mână.
Pe plic era scrisul fiicei ei.
Femeia l-a privit câteva clipe, fără să-l deschidă.
— Să știi că nu mă supăram dacă întârzia o zi sau două, mi-a spus. Dar mă durea să cred că fata mea nu-mi mai scrie.
— Acum știe și ea că au fost probleme cu distribuirea.
— I-am spus la telefon. S-a liniștit.
Mi-a arătat caietul.
— Pe acesta o să-l păstrez. Dar sper să nu mai trebuiască să număr zilele fără scrisori.
Am zâmbit.
— Și eu sper.
În săptămânile următoare, corespondența de pe ulița aceea a început să fie distribuită regulat. Pentru trimiterile returnate anterior, oficiul a urmat procedurile de verificare și a informat expeditorii sau destinatarii acolo unde a fost posibil.
Nu toate scrisorile vechi au putut fi recuperate. Unele plecaseră deja înapoi către expeditori.
Dar oamenii știau acum unde să se adreseze dacă apărea din nou o problemă.
Gheorghe a primit o sancțiune disciplinară după verificare și nu a mai rămas responsabil de zona respectivă.
În primele zile a evitat să vorbească cu mine.
Într-o dimineață, când pregăteam corespondența, s-a oprit lângă masă.
— Dana, să știi că nu mi-a fost ușor să acopăr atâtea trasee.
— Te cred.
— Uneori nici nu terminam până seara.
— Atunci trebuia să spui că nu poți face toată munca, nu să treci oamenii ca negăsiți.
A privit spre registru.
— Poate ai dreptate.
Nu mi-a cerut iertare și nici nu am devenit prieteni.
Dar din ziua aceea nu mi-a mai spus că o femeie cu doi copii nu are ce căuta pe traseu.
Acasă, lucrurile nu erau întotdeauna simple.
Ioana răcea uneori și trebuia să rămână cu bunica. Radu avea teme și ședințe cu părinții, iar Sorin mai lucra și după program.
Într-o seară, când am ajuns obosită, am găsit cina pregătită.
Sorin pusese farfuriile pe masă, iar Radu o ajuta pe Ioana să-și strângă jucăriile.
— Cum a fost astăzi? m-a întrebat soțul meu.
— Mult de mers. Dar am terminat tot traseul.
— Atunci stai jos. Mâine o luăm de la capăt.
Am râs.
— Asta mă și sperie.
— Ne descurcăm, Dana. Nu trebuie să faci singură totul.
Am înțeles că întoarcerea la serviciu nu însemna să dovedesc că pot fi în același timp o mamă fără odihnă și o poștăriță care nu obosește niciodată.
Însemna să-mi fac munca bine și să cer ajutor acasă atunci când aveam nevoie.
După câteva luni, Rodica m-a chemat în birou.
— Dana, vreau să-ți spun că verificările făcute de tine ne-au ajutat să schimbăm modul în care urmărim corespondența returnată.
— Mă bucur.
— De acum, când o adresă apare repetat cu probleme, nu mai lăsăm lucrurile așa. Verificăm înainte să continuăm returnările.
— Așa este corect.
Rodica a zâmbit.
— Și vreau să știi că munca ta este apreciată.
Am ieșit din birou fără să simt că primisem vreun premiu.
Primisem ceva mai important: confirmarea că meseria mea conta și că nu trebuia să accept să fiu tratată ca un ajutor de care ceilalți se foloseau când aveau nevoie.
Într-o dimineață de toamnă, tanti Ileana m-a oprit la poartă.
— Dana, să-ți spun ceva.
— Vă ascult.
— Când nu mai venea poșta, eu credeam că lumea începe să uite de mine.
Am privit-o cu atenție.
— Dar fata dumneavoastră nu v-a uitat.
— Știu acum. Numai că, la bătrânețe, uneori ai nevoie de un semn ca să nu te simți singur.
A ridicat scrisoarea primită în ziua aceea.
— Pentru mine, hârtia asta înseamnă că cineva s-a gândit la mine.
Am plecat mai departe cu geanta pe umăr și cu vorbele ei în minte.
Nu salvasem pe nimeni printr-o întâmplare norocoasă.
Îmi făcusem meseria, verificasem ceea ce nu se potrivea și refuzasem să accept că munca mea valorează mai puțin pentru că sunt mamă.
Astăzi, când mă gândesc la perioada aceea, nu-mi amintesc doar vorbele lui Gheorghe.
Îmi amintesc ulița pietruită, caietul Ilenei, scrisorile returnate și prima zi în care am plecat din nou pe traseu cu geanta plină.
Am învățat că demnitatea profesională nu înseamnă să fii mai puternic decât toți ceilalți.
Înseamnă să-ți cunoști meseria, să-ți faci datoria și să nu lași pe nimeni să hotărască în locul tău cât valorezi.
Iar faptul că aveam doi copii nu mă făcea mai puțin poștăriță.
Mă făcea doar o femeie care avea pentru cine să se întoarcă acasă, după o zi de muncă cinstită.