Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am pus înștiințarea de restanță pe masă și am simțit că nu mai pot ascunde nimic. Camelia a tras scaunul lângă mine, fără să mă grăbească.
— Simona, cât ai de plătit?
— Două rate restante. Dacă nu achit măcar una, nu știu ce se va întâmpla cu apartamentul.
— Ai vorbit cu banca?
Am clătinat din cap.
— Mi-a fost frică. Tot speram că Răzvan o să trimită bani.
Camelia a privit spre camera copiilor.
— El știe că nu ai din ce să plătești?
— Știe. Îmi spune că nici el nu are.
— Și tu cât primești lunar?
I-am arătat caietul în care îmi notasem cheltuielile. Indemnizația pentru creșterea copilului abia acoperea o parte din rate, întreținerea și lucrurile necesare celor mici.
Camelia a răsfoit câteva pagini.
— Simona, nu putem rezolva totul astăzi. Dar mâine trebuie să suni la bancă și să întrebi ce posibilități ai pentru restanțe.
— Mi-e rușine să spun că nu pot plăti.
— Mai bine să le spui acum decât să aștepți să se adune alte datorii.
Am început să plâng din nou.
— Nu știu cum o să cresc trei copii singură.
Camelia mi-a pus mâna pe umăr.
— Nu trebuie să găsești toate răspunsurile în seara asta. Hai să începem cu ce este urgent.
A stat până după ce am hrănit fetițele și l-am culcat pe Luca. A spălat biberoanele, a strâns hainele și mi-a lăsat mâncare pentru a doua zi.
Înainte să plece, mi-a spus:
— Sâmbătă vin din nou. Am serviciu și trebuie să am grijă și de mama, dar când spun că vin, vin.
Nu mi-a promis că îmi va rezolva viața. Tocmai de aceea am crezut-o.
A doua zi am sunat la bancă.
Mi-au explicat că trebuia să depun o cerere și documentele privind veniturile, pentru a se analiza posibilitatea unei reprogramări a plăților.
Nu mi-au promis că vor accepta, dar am înțeles că aveam măcar o cale de urmat.
Cu ajutorul Cameliei, am pregătit actele și am mers la bancă într-o dimineață în care mama a acceptat să stea două ore cu copiii.
După verificarea situației, banca a aprobat o rearanjare temporară a ratelor. Nu mi-a șters datoria, dar mi-a oferit puțin timp să mă organizez.
Problema cea mai mare rămânea Răzvan.
Trimitea bani când își amintea, fără să țină seama de cheltuielile copiilor.
Într-o seară l-am sunat.
— Răzvan, avem nevoie să stabilim cât contribui lunar pentru copii.
— Ți-am trimis două sute de lei săptămâna trecută.
— Știu. Dar laptele, scutecele și medicamentele costă mai mult.
— Nu am de unde să scot bani.
— Atunci trebuie să găsim o soluție. Sunt și copiii tăi.
A oftat.
— Dacă începi cu avocați și judecăți, să nu mai aștepți nimic de la mine.
Am închis telefonul cu mâinile tremurând.
Când Camelia a venit sâmbătă, i-am povestit.
— Și acum ce faci? m-a întrebat.
— Nu știu. Mi-e frică să nu rămân fără niciun ban de la el.
Camelia a împins spre mine caietul cu cheltuieli.
— Simona, cât primești acum, de fapt? Nu cât promite. Cât primești?
Am privit sumele notate.
— Uneori două sute de lei. Alteori nimic.
— Atunci trebuie să afli ce drepturi au copiii, nu să trăiești numai din promisiunile lui.
Am cerut îndrumare juridică și am început demersurile pentru divorț și stabilirea pensiei de întreținere.
Nu a fost ușor.
A trebuit să adun documente, să explic situația și să merg la termene, organizând de fiecare dată cine rămânea cu cei mici.
Răzvan m-a sunat furios când a aflat.
— Chiar vrei să mă faci de râs?
M-am uitat la cele trei rânduri de haine puse la uscat.
— Nu vreau să te fac de râs. Vreau să contribui la creșterea copiilor noștri.
— O să regreți.
— Eu regret că a trebuit să ajungem aici.
După ce am închis, m-am așezat pe marginea patului. Îmi tremurau genunchii.
Curajul meu nu arăta ca în povești. Spuneam ce aveam de spus și apoi plângeam de frică.
Camelia continua să vină de două ori pe săptămână, când putea.
Uneori stătea numai o oră. Alteori îmi aducea mâncare și mă lăsa să dorm puțin.
Nu avea bani mulți și nici timp fără sfârșit. Avea serviciu și o mamă bolnavă.
Dar niciodată nu m-a întrebat de ce făcusem trei copii.
Într-o zi, când i-am mulțumit, a ridicat din umeri.
— Simona, copiii sunt aici. Nu mai putem schimba ce s-a întâmplat. Putem doar să vedem ce facem de acum înainte.
Vorbele ei mi-au rămas în minte.
Cu părinții mei nu vorbisem aproape două luni.
Mama mai trimitea uneori câte o sacoșă cu mere sau cartofi, dar tata nu urca niciodată.
Înainte de Crăciun, l-am sunat eu.
— Tată, dacă vreți să veniți, vreau să vedeți copiii. Dar nu mai accept să discutăm despre rușinea familiei.
La celălalt capăt al firului s-a făcut liniște.
— Simona, noi am vrut să te ferim de vorbe.
— Nu m-ați ferit. M-ați lăsat singură când aveam cea mai mare nevoie de voi.
Nu mi-a răspuns imediat.
— Bine, a spus într-un târziu. Venim duminică.
Au venit cu un sac de cartofi, câteva borcane cu mâncare și o pungă de scutece.
Tata a intrat stângaci în sufragerie, fără să știe unde să se așeze.
Luca l-a privit câteva clipe, apoi s-a apropiat de el cu o mașinuță în mână.
— Bunicule!
Tata a rămas nemișcat.
Băiatul i-a pus mașinuța pe genunchi.
Atunci tata l-a luat în brațe.
Nu și-a cerut iertare în ziua aceea.
Nici eu nu m-am prefăcut că uitasem totul.
Dar a început să vină duminica.
Uneori repara câte ceva prin casă. Alteori îl scotea pe Luca la plimbare, ca eu să mă pot ocupa de fete.
Mama a învățat programul Anei și al Mariei și venea să stea cu ele câteva ore.
Într-o după-amiază, după ce fetițele adormiseră, mi-a spus:
— Simona, tot cred că trebuia să fiți mai atenți.
Am lăsat prosopul pe care îl împătuream.
— Mamă, știu că sarcina nu a fost plănuită. Dar responsabilitatea a fost a amândurora, nu numai a mea.
— Eu nu spun că…
— Și nu pot să cresc copiii auzind mereu că ei sunt greșeala mea.
Mama a început să plângă.
— Nu am vrut să spun că sunt o greșeală.
— Atunci te rog să nu mai vorbești despre ei ca despre o rușine.
Am rămas lângă ea, dar nu mi-am retras vorbele.
După câteva zile, tata m-a chemat în bucătărie.
— Simona, am vorbit urât despre tine când a plecat Răzvan.
Am tăcut.
— M-am gândit mai mult la ce spune lumea decât la faptul că tu erai singură cu trei copii.
— M-a durut, tată.
— Știu. Îmi pare rău.
Nu l-am îmbrățișat imediat.
Dar am simțit că, pentru prima dată, înțelegea ce făcuse.
Procesul de divorț a continuat.
Instanța a stabilit desfacerea căsătoriei, locuința copiilor la mine și obligația lui Răzvan de a contribui financiar la întreținerea lor.
Nu a început să plătească întotdeauna la timp.
Au fost întârzieri și discuții, iar pentru sumele restante am cerut îndrumare privind recuperarea lor.
Dar nu mai depindeam numai de bunăvoința lui.
Răzvan îi vedea rar pe copii.
Nu i-am împiedicat să aibă legătura cu tatăl lor, dar nici nu le-am promis că va veni atunci când el nu confirma.
Am învățat să nu mai construiesc așteptările copiilor pe vorbe nesigure.
Pe măsură ce fetițele au crescut, zilele au devenit puțin mai ușor de organizat.
Nu pentru că aveam mai puțin de muncă, ci pentru că începusem să accept ajutor și să-mi fac un program.
Când Ana și Maria au împlinit doi ani, am început să fac acasă mici retușuri de haine.
Lucrasem înainte la un magazin de textile și știam să scurtez pantaloni, să schimb fermoare și să repar cusături.
O vecină mi-a adus primele două perechi de pantaloni.
Apoi au venit și alte comenzi.
Nu câștigam mult, dar banii aceia mă ajutau să cumpăr lucruri pentru copii fără să mă uit de fiecare dată la ultimii lei din portofel.
Când am găsit locuri la creșă pentru fete, am putut să lucrez mai organizat și să mă pregătesc pentru întoarcerea la serviciu.
Camelia a rămas prietena mea.
Nu mai venea atât de des, fiindcă nu mai aveam nevoie de ajutor în fiecare zi.
Dar ne vedeam când puteam și vorbeam la telefon.
Într-o duminică, a venit la noi cu o prăjitură făcută de ea.
Luca se juca pe covor, iar Ana și Maria încercau să construiască un turn din cuburi.
— Uite-i, Simona, mi-a spus Camelia. Parcă ieri erau cât două pâini.
Am început să râd.
— Și eu credeam că nu o să mai dorm niciodată.
— Acum dormi?
— Uneori.
Am râs amândouă.
Apoi m-am uitat la ea și i-am spus:
— Dacă nu veneai în ziua aceea, nu știu ce făceam.
Camelia a clătinat din cap.
— Ai fi găsit o cale. Dar mă bucur că nu a trebuit să o cauți singură.
Am privit-o și mi-am dat seama că avea dreptate.
Nu mă salvase cu bani mulți sau cu promisiuni.
Mă ajutase să fac primul pas, apoi pe următorul.
Astăzi, copiii cresc, iar viața noastră nu este lipsită de griji.
Mai sunt luni în care o factură mă sperie.
Mai sunt nopți în care unul dintre copii face febră și nu dorm aproape deloc.
Răzvan nu a devenit peste noapte un tată prezent, iar părinții mei nu s-au schimbat dintr-odată.
Dar lucrurile sunt mai clare.
Știu ce pot cere, ce trebuie să accept și unde trebuie să pun limite.
Cu mama și tata stau din nou la aceeași masă.
Nu am uitat vorbele lor, dar nici nu le mai las să hotărască felul în care mă privesc pe mine însămi.
Doamna Rodica mai comentează uneori când copiii fac gălăgie.
Eu o salut și îmi văd de drum.
Nu mai simt nevoia să explic fiecărui vecin de ce sunt singură sau cum am ajuns să am trei copii atât de apropiați ca vârstă.
Într-o seară, după ce i-am culcat, am rămas câteva minute lângă ușa dormitorului.
Luca dormea cu mașinuța lui preferată lângă pernă.
Ana și Maria dormeau liniștite în pătuțurile lor.
M-am gândit la ziua în care Răzvan plecase și eu rămăsesem în prag, fără să știu pe cine să iau primul în brațe.
Atunci crezusem că viața mea se terminase.
Acum știam că fusese începutul unei perioade foarte grele, dar nu sfârșitul meu.
Nu pot spune că am iertat tot.
Și nici că am devenit o femeie care nu se mai teme de nimic.
Dar am învățat că nu trebuie să accept rușinea altora ca să-mi cresc copiii cu demnitate.
Iar dintre toți oamenii care mi-au spus ce ar fi trebuit să fac, cel mai mult m-a ajutat femeia care nu m-a întrebat niciodată de ce i-am născut.
M-a întrebat doar ce aveam nevoie în ziua aceea.
Și, uneori, de acolo începe adevăratul ajutor.