Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas în pragul bucătăriei, privind când la Alina, când la fotografia lui Dumitru de pe masă. Anica stătea lângă nepoata ei, cu mâinile împreunate, fără să spună nimic.
— Întreabă-mă, Alina, am spus încet.
Fata și-a coborât privirea.
— Mamă, dacă îți place de Sandu, înseamnă că nu-l mai iubești pe tata?
Întrebarea m-a lovit mai tare decât toate vorbele Marianei.
M-am apropiat și m-am așezat lângă ea.
— Nu, draga mea. Pe tatăl tău îl voi iubi mereu. A fost soțul meu și este tatăl tău. Nimeni nu poate schimba asta.
— Atunci de ce nu mi-ai spus că te vezi cu Sandu?
— Pentru că mi-a fost teamă că o să crezi că încerc să-l înlocuiesc pe tata.
— Eu nu vreau să-l înlocuiască nimeni.
— Nici eu, Alina.
— Mătușa Mariana mi-a spus că lumea vorbește despre voi. Că tu ai uitat prea repede de tata.
— Au trecut cinci ani, draga mea. Dar dorul nu se măsoară în ani.
— Știu.
— Și nici nu am făcut ceva de care să-mi fie rușine. Sandu m-a ajutat cu ARO-ul, am vorbit și am început să ne simțim bine împreună. Atât.
Alina s-a uitat la mine.
— Îți place de el?
Am ezitat. Nu mai voiam să mint, dar îmi era teamă de răspuns.
— Da, cred că îmi place.
Fata a încuviințat încet.
— Mi-am dat seama.
— Cum?
— Când veneai de la atelier, zâmbeai. Și uneori cântai în bucătărie. Nu te mai auzisem cântând de mult.
Mi-au dat lacrimile. Nu observasem că făceam asta.
— Și te-a supărat?
— Nu. Dar mi-a fost frică să întreb.
Anica a întins mâna și a mângâiat-o pe nepoată.
— Vedeți? Amândouă v-ați temut una de cealaltă, deși vă iubiți.
M-am întors spre fosta mea soacră.
— Mamă Anica, dumneavoastră știați?
— Știam că Sandu îți este drag. Nu sunt chiar atât de bătrână încât să nu văd când o femeie începe să zâmbească din nou.
— Dar este vorba despre fiul dumneavoastră…
Anica a privit fotografia lui Dumitru.
— Pe Dumitru îl plâng și eu. A fost copilul meu. Nu există zi în care să nu mă gândesc la el. Dar asta nu înseamnă că trebuie să-ți îngropi și tu viața odată cu el.
Am început să plâng.
— Mi-a fost teamă că o să credeți că îl uit.
— Cum să-l uiți? Ai crescut fata asta cu dragoste, ai ținut magazinul și ai păstrat casa. Dar ai numai 43 de ani, Florica. Nu trebuie să rămâi singură ca să dovedești că l-ai iubit.
Alina și-a șters ochii.
— Bunico, tu nu te superi dacă mama are pe cineva?
— M-aș supăra dacă ar lăsa un om bun să plece numai de frica vorbelor.
Am rămas mult timp la masă, vorbind despre Dumitru, despre Sandu și despre lucrurile pe care nu îndrăznisem să ni le spunem.
Alina mi-a povestit că îl văzuse pe Sandu într-o zi la magazin, când îmi adusese o piesă pentru ARO.
— Te-a întrebat dacă ai mâncat, mamă. Tu ai spus că nu ai avut timp, iar el ți-a adus o pâine și niște brânză de la magazinul vecin.
— Așa este.
— Mi s-a părut frumos. Tata făcea la fel când erai obosită.
Am strâns-o în brațe.
— Nu vreau să te grăbesc să-l accepți, Alina.
— Nici eu nu vreau să te grăbești. Dar vreau să-mi spui adevărul.
— Îți promit.
În seara aceea, după ce Anica a plecat, am rămas lângă fotografia lui Dumitru.
Mi-am amintit ultima iarnă petrecută împreună.
Îmi spusese atunci, când boala îl slăbise mult:
— Florica, ai grijă de tine și de fată.
Nu îmi ceruse să rămân singură. Nu îmi ceruse să nu mai râd.
Eu transformasem dorul într-o datorie pe care nimeni nu mi-o impusese.
A doua zi, m-am dus la atelierul lui Sandu.
L-am găsit lângă o mașină veche, cu mânecile suflecate și o cârpă în mână.
— Florica? S-a stricat iar ARO-ul?
— Nu. De data aceasta am venit pentru mine.
Sandu a lăsat cârpa jos.
— Am vorbit cu Alina. Știe că ne-am apropiat.
— Și cum a primit vestea?
— Mai bine decât mă așteptam. Dar are nevoie de timp.
— Atunci îi dăm timp.
— Nu vă supărați?
— De ce să mă supăr? Este fata dumneavoastră. Și are dreptul să știe cine intră în viața mamei ei.
— Sandu, vreau să vă întreb ceva.
— Spuneți.
— Dumneavoastră ce vreți de la mine?
A rămas câteva clipe pe gânduri.
— Să putem vorbi fără să ne ascundem. Să bem o cafea când avem timp. Să mergem uneori la plimbare. Nu vă promit o viață fără necazuri, Florica. Nici eu nu sunt un om fără greșeli.
— Nici eu nu caut promisiuni mari.
— Atunci poate putem începe cu lucrurile mici.
Am încuviințat.
În următoarele săptămâni, Sandu a continuat să mă ajute cu ARO-ul, dar nu a mai venit pe ascuns.
Uneori trecea pe la magazin după program și beam câte o cafea pe banca din spate.
Alina știa când venea.
La început îl saluta politicos și se retrăgea.
Sandu nu încerca să-i cumpere bunăvoința cu daruri și nici nu îi dădea sfaturi pe care nu i le ceruse.
Într-o zi, ARO-ul a început iar să facă zgomote ciudate.
Sandu a venit să-l verifice, iar Alina s-a apropiat curioasă.
— Ce are de data asta?
— Încă nu știu, i-a răspuns el. Dar sper să fie ceva simplu.
— Mama spune că mașina asta are mai multe boli decât un om bătrân.
Sandu a râs.
— Are, dar încă se ține bine.
Alina a zâmbit.
A fost prima dată când i-am văzut râzând împreună.
Nu însemna că fata îl acceptase ca pe un membru al familiei. Dar era un început.
Mariana, în schimb, nu se liniștise.
Într-o duminică, a venit la noi tocmai când Anica stătea în curte cu Alina.
— Am auzit că Sandu vine iar pe aici, a spus sora mea.
— Vine când are treabă, am răspuns.
— Florica, eu ți-am spus ce vorbește lumea. Tu faci cum vrei, dar să nu spui că nu te-am avertizat.
Anica a lăsat cana de ceai pe masă.
— Mariana, pot să te întreb ceva?
— Sigur, tanti Anica.
— Când a murit Dumitru, cine a rămas cu Florica și cu fata?
— Păi, noi toți am ajutat…
— Așa este. Și bine am făcut. Dar Florica a dus greul. Ea a muncit, ea a crescut copilul, ea a ținut magazinul.
Mariana a tăcut.
— Acum, dacă un om îi aduce puțină bucurie, de ce te grăbești să-i numeri pașii?
— Eu mă gândesc la Alina.
— Atunci întreab-o pe Alina ce simte, nu hotărî în locul ei.
Fata s-a ridicat de pe scaun.
— Mătușă Mariana, eu nu vreau ca mama să fie singură numai ca să nu vorbească lumea.
Sora mea a privit-o surprinsă.
— Alina, ești prea mică să înțelegi…
— Poate. Dar știu că tata nu se întoarce și că mama are dreptul să fie fericită.
Anica a zâmbit.
— Ai auzit, Mariana? Fata a spus mai bine decât noi toate.
Mariana și-a aranjat basmaua.
— Eu am vrut doar să vă feresc de vorbe.
— Atunci nu le mai duce tu din poartă în poartă, i-a răspuns Anica, fără să ridice vocea.
Nu a fost un scandal.
Mariana s-a supărat și a plecat mai devreme, dar în zilele următoare a încetat să mai vorbească despre mine la magazin.
Nu știu dacă și-a schimbat cu adevărat părerea. Dar a înțeles că nu mai putea hotărî în locul nostru.
La sfârșitul verii, Sandu m-a întrebat dacă aș vrea să mergem într-o duminică la târg.
Nu pentru piese de ARO și nici pentru marfă.
Doar să ne plimbăm și să bem o cafea.
Am vorbit cu Alina înainte să-i răspund.
— Mamă, du-te, mi-a spus ea. Eu rămân cu bunica Anica.
— Ești sigură?
— Da. Dar să-mi aduci și mie o turtă dulce.
Am început să râd.
— Îți aduc.
În duminica aceea, Sandu a venit la poartă îmbrăcat cu o cămașă curată și o haină simplă.
Nu avea flori scumpe și nici o mașină nouă.
Venise cu ARO-ul meu, pe care îl verificase cu o zi înainte.
— Sunteți pregătită, Florica?
— Sunt.
Înainte să urc, Anica a ieșit la poartă.
— Sandule, să ai grijă de Florica.
— Am, tanti Anica.
— Și să nu o lași să care singură toate sacoșele, că destule a cărat până acum.
Sandu a râs.
— Am înțeles.
Am plecat spre târg cu geamul puțin deschis și cu vântul cald intrând în mașină.
Nu mă simțeam ca o fată de douăzeci de ani.
Mă simțeam ca o femeie de 43 de ani, care trecuse printr-o pierdere grea și care îndrăznea, în sfârșit, să se bucure din nou de viață.
Nu ne-am căsătorit imediat și nici nu ne-am făcut promisiuni mari.
Sandu a rămas mecanic, eu am continuat să țin magazinul, iar ARO-ul ne-a mai dat destule bătăi de cap.
Am învățat să ne cunoaștem treptat.
Alina a avut nevoie de timp, iar Sandu a respectat asta.
Nu i-a cerut niciodată să-i spună tată și nu a încercat să ocupe locul lui Dumitru.
Într-o seară de toamnă, după ce am închis magazinul, l-am găsit pe Sandu reparând o balama de la ușa din spate.
Alina stătea lângă el și îi ținea cutia cu șuruburi.
— Mamă, a spus fata, Sandu zice că balamaua asta mai ține câțiva ani.
— Dacă nu o trântiți prea tare, a adăugat el.
Am început să râd.
Era o scenă obișnuită, fără nimic spectaculos. Dar pentru mine însemna enorm.
În seara aceea, am pus trei farfurii pe masă.
Sandu a rămas la cină, iar Alina i-a povestit despre școală.
La un moment dat, fata s-a uitat spre fotografia tatălui ei, așezată pe un raft.
— Tata făcea și el glume când repara ceva, a spus.
Sandu a privit fotografia.
— Din ce mi-a povestit mama ta, era un om priceput.
— Era, a răspuns Alina.
Și discuția a continuat firesc.
Atunci am înțeles că nu trebuia să aleg între amintirea lui Dumitru și bucuria de a avea din nou pe cineva alături.
Amândouă puteau exista în aceeași casă, fără să se rănească una pe cealaltă.
Au trecut anii, iar viața nu a devenit lipsită de griji.
Dar nu am mai ascuns faptul că Sandu îmi era drag.
Uneori, când treceam împreună prin sat, mai vedeam câte o privire curioasă.
Nu mă mai opream să mă întreb ce credea fiecare.
Îmi aminteam de vorbele Anicăi, mama omului pe care îl pierdusem:
— Pe fiul meu îl plâng și eu, dar asta nu înseamnă că trebuie să-i îngropăm și Floricăi viața.
Și mă gândeam că, dintre toți oamenii care ar fi putut să mă judece, tocmai ea fusese cea care îmi dăduse curaj să merg mai departe.
Nu l-am uitat niciodată pe Dumitru.
Dar am învățat că a păstra dragostea pentru cineva care a plecat nu înseamnă să închizi ușa în fața unui om care vine cu bunătate.
Iar la 43 de ani, după cinci ani de singurătate, am înțeles că inima unei femei nu are o vârstă la care trebuie să înceteze să mai spere.