Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Cristina a lăsat încet globul auriu pe masă. Daria ținea în continuare îngerașul de carton și aștepta un răspuns.
— Mamă, chiar tu l-ai făcut? a întrebat din nou.
Fiica mea s-a apropiat și a privit scrisul de pe spatele figurinei.
— Da… cred că eu. Nu-mi mai aminteam de el.
— Atunci de ce voiai să-l arunci?
Cristina a rămas tăcută.
Eu m-am apropiat de ele și am luat cu grijă îngerașul din mâna Dariei.
— Pentru că mama ta nu-și mai amintește cum a fost Crăciunul din 1992, am spus.
Cristina s-a întors spre mine.
— Ba îmi amintesc, mamă. Eram mică și nu aveam bani de globuri.
— Asta îți amintești tu?
— Da. Și că toate celelalte fete aveau brazi frumoși, cu podoabe cumpărate.
— Atunci trebuie să-ți povestesc și ce îmi amintesc eu.
M-am așezat pe canapea, iar Daria a venit lângă mine.
— În toamna anului 1992, tatăl tău a rămas fără serviciu. Fabrica la care lucra a început să reducă personalul, iar el a fost printre cei trimiși acasă.
— Știu, mamă. Mi-ai mai spus.
— Dar nu ți-am spus niciodată cât de greu ne-a fost în iarna aceea.
Gheorghe fusese un om muncitor. Când a rămas fără serviciu, a început să caute de lucru pe unde putea.
Repara câte o poartă, ajuta vecinii să taie lemne și accepta orice muncă cinstită.
Eu lucram la fabrica de încălțăminte, dar salariul abia ajungea pentru mâncare, facturi și hainele Cristinei.
În decembrie, fata noastră avea opt ani.
Își dorea un brad mare și globuri strălucitoare, ca acelea pe care le văzuse într-o vitrină.
Într-o seară, Gheorghe a venit acasă și mi-a spus încet:
— Saveta, anul acesta nu avem bani pentru podoabe noi.
— Atunci facem noi podoabele, i-am răspuns.
— Din ce?
— Din ce găsim prin casă.
A doua zi am adus de la fabrică niște bucăți de carton care urmau să fie aruncate.
Am găsit hârtie colorată rămasă de la școală, câteva bucăți de staniol și un borcan cu lipici.
Gheorghe a făcut o stea din carton mai gros, iar eu am decupat cercuri și steluțe.
Când Cristina a venit de la școală, i-am spus:
— Anul acesta facem un concurs. Cine face cele mai frumoase podoabe pentru brad?
Fata a început să sară de bucurie.
— Eu! Eu fac cele mai frumoase!
Am petrecut trei seri la masa din bucătărie, decupând, lipind și râzând.
Gheorghe făcea glume că steluțele lui semănau cu niște cartofi, iar Cristina îi spunea că îngerașii ei sunt mai frumoși.
În ultima seară, a făcut un îngeraș din carton alb.
I-a lipit două aripi puțin strâmbe și o fundă mică, apoi a scris pe spate numele ei și anul.
— Ca să știm că eu l-am făcut, ne-a spus.
Gheorghe l-a luat în palmă și l-a privit mult timp.
— Pe acesta îl păstrăm, a spus el. Este premiul cel mare.
— Dar eu am câștigat concursul?
— Sigur că da. Tu ai făcut cea mai frumoasă podoabă.
În Ajun, am împodobit bradul cu toate lucrurile făcute împreună.
Nu era mare și nici bogat.
Dar Cristina a stat lângă el toată seara, mutând îngerașul de pe o creangă pe alta, până a găsit locul potrivit.
— Mamă, a întrebat Daria, bunicul chiar nu avea serviciu atunci?
— Nu avea, draga mea. Și îi era foarte greu. Dar nu voia ca mama ta să simtă că sărbătoarea este mai puțin frumoasă.
Cristina s-a așezat încet pe fotoliul de lângă fereastră.
— Eu îmi amintesc că tata râdea mereu în serile acelea.
— Râdea pentru tine, mamă. Nu pentru că nu avea griji.
Fiica mea și-a dus mâna la gură.
— Și tu de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că nu voiam să-ți amintești copilăria numai prin lipsurile noastre.
— După ce ai crescut, tatăl tău îl scotea în fiecare an din cutie. Spunea că, dintre toate podoabele, aceasta îi amintește cel mai bine de Crăciunul în care am reușit să fim fericiți cu foarte puțin.
Cristina a început să plângă în tăcere.
— Nu știam că tata îl păstra pentru asta.
— Îl păstram amândoi.
Daria a întins mâna spre figurină.
— Bunico, pot să-l țin eu?
I l-am dat.
Fetița l-a privit cu atenție, apoi s-a întors spre mama ei.
— Mamă, dar mie îmi place. De ce ai spus că bradul bunicii este sărac?
Cristina și-a șters obrajii.
— Pentru că uneori oamenii mari uită ce este important, Daria.
— Dar tu ai fost fericită când l-ai făcut?
— Da. Foarte fericită.
— Atunci de ce nu-l punem înapoi?
Fiica mea s-a uitat la mine.
— Mamă, îmi pare rău.
Nu i-am răspuns imediat. Nu pentru că voiam să o pedepsesc, ci pentru că mă duruse mai mult decât își putea imagina.
— Cristina, nu mă supără că ai cumpărat globuri noi. Sunt frumoase. M-a durut că ai vrut să ascunzi tot ce am făcut noi când erai mică.
— Știu. Am vorbit urât.
— Nu vreau să păstrezi toate podoabele dacă nu-ți plac. Dar nici să-ți fie rușine de ele.
Cristina a privit spre cutiile deschise.
— Cred că mi-a fost rușine de mai multe lucruri, mamă.
— Când eram copil, vedeam că unele colege aveau haine noi și globuri cumpărate. Eu purtam uneori hainele pe care mi le modificai tu. Știu că făceai tot ce puteai, dar atunci mă simțeam diferită.
— Îmi amintesc.
— Când am început să câștig mai bine, mi-am promis că nu o să mai am niciodată un brad care să pară sărăcăcios.
Și-a coborât privirea.
— Numai că astăzi am intrat aici și am văzut din nou lucrurile de care îmi era rușine când eram mică. Nici măcar nu m-am gândit că pentru tine înseamnă altceva.
— Cristina, nu trebuie să te prefaci că ne-a fost ușor. Dar nici nu trebuie să ascunzi anii aceia. Am avut și multe zile frumoase.
— Știu, mamă. Îmi pare rău că te-am rănit.
S-a ridicat și a venit lângă mine.
— Pot să pun îngerașul înapoi?
Am zâmbit printre lacrimi.
— Sigur că poți.
Cristina a luat figurina din mâna Dariei și a agățat-o pe o creangă din față, la înălțimea ochilor.
Nu a ascuns-o între crengi.
A pus-o acolo unde putea fi văzută de oricine intra în cameră.
Daria a început să caute prin podoabele vechi.
— Bunico, dar lanțurile astea de hârtie le-ai făcut tot cu mama?
— Da, draga mea.
— Putem să facem și noi unele noi?
— Acum?
— Da. Să scriem și noi anul pe ele, ca să le păstrezi.
Cristina a început să râdă.
— Daria, am adus trei cutii cu podoabe și tu vrei să facem lanțuri de hârtie?
— Da! Dar putem pune și globurile tale.
Ne-am uitat una la alta și am izbucnit în râs.
Am adus din dulap hârtie colorată, lipici și o foarfecă.
Ne-am așezat toate trei la masa din sufragerie.
Daria tăia fâșii de hârtie, Cristina le lipea, iar eu le uneam într-un lanț lung.
La un moment dat, fiica mea a luat o bucată de carton și a scris pe ea anul prezent.
— Să nu uităm nici Crăciunul acesta, a spus.
Daria a adăugat dedesubt numele noastre.
— Saveta, Cristina și Daria.
Am privit scrisul ei îngrijit și m-am gândit la literele strâmbe de pe îngerașul din 1992.
Cu treizeci și ceva de ani în urmă, Cristina stătea lângă mine și făcea podoabe pentru că nu aveam bani să cumpărăm altele.
Acum fiica mea putea cumpăra oricâte globuri își dorea, dar nepoata alesese să facă un lanț de hârtie.
După ce am terminat, am împodobit bradul împreună.
Am păstrat îngerașul vechi, câteva nuci învelite în staniol și steluțele de carton.
Printre ele am pus globurile aurii și panglicile aduse de Cristina.
Bradul nu mai arăta ca înainte, dar nici nu pierduse tot ce îl făcea al nostru.
Daria a făcut câțiva pași înapoi și l-a privit.
— Acum este cel mai frumos!
Cristina și-a scos telefonul.
— Haideți să facem fotografia.
— Nu mai trebuie să ascundem nimic?
Fiica mea s-a apropiat și m-a luat de braț.
— Nu, mamă. Vreau să se vadă tot.
Am făcut fotografia lângă brad, cu îngerașul vechi în față și cu lanțul nou de hârtie agățat printre crengi.
Daria stătea între noi, zâmbind larg.
Mai târziu, când ne-am așezat la masă, Cristina m-a întrebat dacă mai aveam fotografii din Crăciunul anului 1992.
Am scos albumul vechi din sertar.
Într-una dintre fotografii, Gheorghe stătea lângă brad, cu Cristina în brațe.
Îngerașul se vedea pe o creangă din față.
Fiica mea a privit mult timp fotografia.
— Uite-l pe tata, a șoptit.
— Da, mamă.
— Și eu eram atât de fericită…
Am mângâiat-o pe mână.
— Erai.
Cristina a apropiat fotografia de Daria.
— Să știi că bunicul tău făcea cele mai strâmbe steluțe din lume.
Daria a început să râdă.
— Mai strâmbe decât ale mele?
— Mult mai strâmbe!
Am râs și eu, amintindu-mi cum Gheorghe încerca să decupeze cartonul cu foarfeca aceea veche, care abia mai tăia.
Pentru câteva clipe, mi s-a părut că îl aud râzând din nou.
Înainte să plece, Cristina s-a oprit lângă brad.
— Mamă, pot să te rog ceva?
— Sigur.
— Anul viitor să nu-l împodobești fără noi. Vreau să venim toate trei și să alegem împreună podoabele.
— Așa facem.
— Și să păstrezi îngerașul la loc sigur.
— Îl păstrez, mamă. Cum l-am păstrat și până acum.
După ce au plecat, am rămas singură în sufragerie.
Bradul strălucea lângă fereastră.
Pe o creangă din față atârna îngerașul din carton, cu aripile puțin strâmbe.
Lângă el era lanțul nou de hârtie, făcut de trei generații de femei.
Am atins ușor figurina și m-am gândit la Gheorghe.
Mi-ar fi plăcut să fie acolo și să vadă că îngerașul pentru care o lăudase pe Cristina cu atâția ani în urmă era încă în brad.
Dar m-am bucurat că fiica noastră își amintise, în sfârșit, nu doar cât de puțin aveam, ci și cât de mult ne străduiserăm să fim fericiți împreună.
Nu știu dacă există un brad perfect.
Știu doar că, în anul acela, al nostru avea globuri noi, podoabe vechi și un îngeraș de carton care nu mai trebuia ascuns.
Iar când am privit fotografia făcută cu Cristina și Daria, am înțeles că împăcarea noastră nu venise dintr-o vorbă frumoasă, ci din faptul că ne ascultaserăm, în sfârșit, una pe cealaltă.
Unele lucruri nu sunt prețioase pentru că au costat mult.
Sunt prețioase pentru că cineva le-a făcut cu dragoste, iar altcineva a avut grijă să nu le piardă.