Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am privit obiectul pe care Ileana îl ținea în palmă. Era un capac de distribuitor, păstrat într-o cârpă veche, lângă câteva chei și șuruburi.
— De unde aveți asta? am întrebat.
— De la răposatul meu. Îl ținea de rezervă în mașină. Când Vasile a luat Dacia, am pus și cutia cu scule în portbagaj.
— Și de ce credeți că ne-ar ajuta?
Ileana s-a sprijinit de marginea portbagajului.
— Într-o iarnă, socrul tău a pățit ceva asemănător. Motorul se învârtea, dar nu pornea. A schimbat o piesă de la aprindere și am plecat după o jumătate de oră.
— Vă amintiți dacă era chiar aceasta?
— Nu pot să jur. Dar țin minte că era rotundă și avea mai multe fire prinse de ea.
Am zâmbit.
— Atunci măcar știm unde să ne uităm.
Am pus capacul de rezervă înapoi în cutie și ne-am apropiat de motor.
Nu aveam de gând să schimbăm piese la întâmplare. Tata mă învățase că, înainte să desfaci ceva, trebuie să înțelegi ce verifici.
Am rugat-o pe Ileana să țină cutia cu scule, apoi am privit atent cablurile de aprindere.
Unul dintre ele părea să nu fie bine așezat pe capacul distribuitorului.
— Uitați-vă aici, mamă Ileana.
— Ce are?
— Nu sunt sigură. Dar capătul acesta pare ieșit din locul lui.
Am verificat să fie contactul oprit și am atins cu grijă capătul cablului. Era slăbit.
— Tata îmi spunea că uneori motorul nu pornește din cauza unei legături proaste.
— Și poți să-l pui la loc?
— Dacă este numai asta, da. Dar întâi vreau să mă uit bine.
Am verificat dacă izolația era întreagă și dacă piesa nu prezenta urme vizibile de deteriorare. Apoi am fixat capătul cablului în locașul lui.
Nu făcusem cine știe ce reparație. Nici măcar nu eram sigură că găsisem cauza.
— Încercăm? a întrebat Ileana.
— Încercăm. Dar stați departe de motor când pornesc.
Am coborât capota și am verificat să nu fi rămas vreo unealtă în compartimentul motorului.
Mirela și Costel ne priveau de pe trepte.
— Mamă, o să pornească? a strigat Costel.
— Nu știu, puiule. Vedem imediat.
M-am așezat la volan, am verificat să fie schimbătorul la punctul mort și am tras frâna de mână.
Am pus cheia în contact.
Motorul s-a învârtit, a dat semne că pornește, apoi s-a oprit.
Am așteptat câteva clipe și am încercat din nou.
De data aceasta, motorul a pornit.
Am rămas cu mâinile pe volan, ascultând zgomotul acela cunoscut, pe care îl așteptaserăm toată dimineața.
Ileana a dus amândouă mâinile la gură.
— A pornit, Lenuțo!
Am început să râd.
— A pornit, mamă Ileana!
Costel a sărit de bucurie pe trepte.
— Mergem la bunici!
Am lăsat motorul să funcționeze puțin, apoi l-am oprit.
Nu voiam să plecăm fără să verificăm dacă problema fusese într-adevăr rezolvată.
Ileana s-a apropiat de portiera mea.
— Să știi că eu nu credeam că o să reușim.
— Nici eu nu eram sigură.
— Dar ai avut răbdare. Băieții noștri au avut numai gură.
Am râs amândouă.
În clipa aceea, poarta s-a deschis.
Vasile și Nicu se întorceau împreună cu nea Sandu, vecinul care lucrase mulți ani la un atelier auto.
Vasile ținea o trusă cu scule, iar Nicu vorbea întruna.
— Îți spun eu, nea Sandule, că este carburatorul!
— Lasă-mă întâi să văd mașina, i-a răspuns vecinul.
Când au ajuns lângă Dacie, Ileana și-a încrucișat brațele.
— Ei, ați venit?
— Am venit, mamă. Unde este Lenuța?
— Aici, lângă mașină.
Vasile s-a uitat la mine.
— Nu ai umblat la motor, sper.
Am deschis gura să-i răspund, dar Ileana mi-a luat-o înainte.
— Ba a umblat. Și bine a făcut.
— Cum adică? a întrebat Nicu.
— Cum auzi. Lenuța a verificat un cablu, l-a fixat și mașina a pornit.
Vasile a rămas nemișcat.
— A pornit?
— A pornit, a repetat Ileana. Și fără să vă certați o oră.
Nea Sandu a început să râdă.
— Păi atunci pentru ce m-ați mai adus?
— Ca să verificați dacă putem pleca liniștiți, am răspuns eu.
Vecinul s-a apropiat de mașină și a ridicat capota.
I-am arătat exact ce observasem și ce făcusem.
A verificat cablul și celelalte legături vizibile, apoi a dat din cap.
— Ai făcut bine că ai început cu lucrurile simple. Capătul cablului nu fusese bine fixat. Dar dacă mai face figura asta, trebuie verificat tot sistemul de aprindere.
Vasile se uita când la motor, când la mine.
— Și tu ai știut unde să te uiți?
— Tata m-a învățat câteva lucruri.
Nicu a început să râdă.
— Frate, ne-a făcut Lenuța de râs!
Ileana s-a întors imediat spre el.
— Nu v-a făcut nimeni de râs. Voi v-ați certat, ea s-a uitat. Asta este toată povestea.
Vasile a închis capota și s-a apropiat de mine.
— Lenuța, îmi pare rău că nu te-am ascultat.
— Nu voiam să-ți demonstrez că știu mai multe decât tine. Voiam doar să ajungem la bunici.
— Știu. Și ai avut dreptate.
Mi-a zâmbit puțin rușinat.
— Data viitoare verificăm împreună.
— Așa să facem.
Nea Sandu și-a luat rămas-bun, iar Nicu a spus că se duce acasă să-și ia familia și că ne ajunge din urmă la bunici.
Ileana s-a uitat la ceas.
— Dacă mai stăm mult, ajungem după ce se termină Crăciunul. Haideți, puneți bradul în portbagaj!
Vasile a luat brăduțul de lângă gard.
Costel alerga după el, dând sfaturi.
— Tată, să nu-i rupi vârful!
— Nu-i rup nimic, măi băiete!
Mirela ținea una dintre sacoșe și număra merele.
Ileana s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:
— Să știi că nu mai spun că femeile trebuie să stea numai la cozonaci.
Am zâmbit.
— Nici eu nu spun că bărbații nu se pricep la mașini.
— Bine faci. Că altfel iar încep să se certe.
Am izbucnit amândouă în râs.
Am pornit la drum cu aproape două ore întârziere.
Vasile conducea, eu stăteam lângă el, iar Ileana era pe bancheta din spate, între copii.
Dacia mergea liniștit, iar din când în când se auzea câte un scârțâit cunoscut.
— Tată, a întrebat Costel, dacă se oprește iar, o repară mama?
Vasile a râs.
— Dacă se oprește iar, ne uităm amândoi.
— Și bunica! a adăugat Mirela.
Ileana și-a îndreptat spatele.
— Eu sunt cu piesele de rezervă, să știți!
Am râs cu toții.
Când am ajuns la părinții mei, mama ne aștepta la poartă, cu un șal gros pe umeri.
— Dar unde ați stat atâta? Credeam că nu mai veniți!
Costel a coborât primul.
— Bunico, să vezi! Tata și unchiul Nicu s-au certat cu mașina, dar mama a reparat-o!
Mama a început să râdă.
— Păi normal că a reparat-o! Doar a învățat de la taică-său!
Tata a ieșit din curte, ștergându-și mâinile pe o cârpă.
— Ce-ai pățit, Vasile?
— Un cablu de la aprindere. Lenuța l-a găsit.
Tata m-a privit cu mândrie.
— Ți-am spus eu să începi mereu cu lucrurile simple.
— Mi-am amintit, tată.
Ileana a intervenit:
— Și eu am ajutat! Am găsit o piesă de rezervă în portbagaj.
Tata a râs.
— Atunci ați făcut echipă bună!
Am intrat cu toții în casă.
Mama a pus sarmalele pe masă, tata a adus lemne pentru sobă, iar copiii au început să împodobească bradul.
Era mic și puțin strâmb, dar pentru Mirela și Costel era cel mai frumos brad din lume.
După cină, Vasile a venit lângă mine, în timp ce așezam farfuriile în dulap.
— Lenuța, pot să te întreb ceva?
— Spune.
— De ce nu mi-ai spus mai demult că știi atâtea despre mașină?
— Ți-am spus, Vasile. Numai că tu credeai că glumesc.
A rămas tăcut câteva clipe.
— Ai dreptate. Îmi pare rău că te-am făcut să te simți de parcă nu ai avea voie să te apropii de motor.
Mi-a luat mâna.
— Data viitoare, dacă se strică ceva, verificăm împreună.
— Și dacă nu știm, chemăm un mecanic, am adăugat.
— Așa facem.
În sufragerie, Ileana povestea deja întâmplarea pentru a treia oară.
Nicu, care ajunsese între timp cu familia lui, a râs.
— Mamă, de acum înainte te chemăm pe tine când se strică mașina!
— Pe mine și pe Lenuța, a răspuns Ileana. Dar numai dacă promiteți că nu vă mai certați lângă capotă.
Toată lumea a izbucnit în râs.
Mai târziu, când copiii au adormit, am rămas câteva minute lângă sobă, cu o cană de ceai în mână.
Ileana s-a așezat lângă mine.
— Lenuțo, să știi că m-am gândit la ce ți-am spus dimineață.
— Despre cozonaci?
— Da. Am vorbit ca o femeie bătrână care a auzit toată viața că unele lucruri sunt numai pentru bărbați.
— Nu sunteți chiar atât de bătrână, mamă Ileana.
— Destul cât să mai am de învățat.
Apoi mi-a strâns ușor mâna.
— Mă bucur că nu m-ai ascultat astăzi.
— De ce?
— Pentru că, dacă te întorceai la cozonaci, poate stăteam și acum în curte, așteptând să pornească Dacia.
Am râs amândouă.
Au trecut mulți ani de atunci.
Dacia aceea nu mai este de mult în familia noastră, iar copiii au crescut și au propriile lor vieți.
Dar în fiecare Ajun, când ne adunăm la masă, cineva își amintește de dimineața din 1993.
Vasile spune că a fost cea mai ieftină reparație din viața lui.
Nicu susține că el ar fi găsit problema dacă mai avea zece minute.
Iar Ileana, cât a trăit, a povestit tuturor cum a făcut echipă cu nora ei și a pornit Dacia înainte să se întoarcă bărbații.
Eu îmi amintesc altceva.
Îmi amintesc clipa în care soacra mea, femeia care mă trimisese la cozonaci, a rămas lângă mine cu o cutie de scule în mână și mi-a spus să încercăm împreună.
În Ajunul acela nu am învățat să repar o mașină. Știam deja câteva lucruri.
Am învățat însă că uneori este suficient ca doi oameni să renunțe la orgoliu și să se asculte, pentru ca o zi care părea stricată să devină una dintre cele mai frumoase amintiri ale familiei.
Și, de fiecare dată când cineva începe să se laude că numai el știe să rezolve o problemă, îmi vine să râd și să spun:
— Aveți grijă, că poate iar trebuie să chemăm femeile de la cozonaci!