Ricardo o măsură din priviri, cu același aer superior cu care privea mereu oamenii simpli. Își drese vocea și, cu un gest teatral, scoase din sertar pergamentul acela vechi.
— Uite, fetițo, aici sunt cuvinte pe care nici profesorii universitari nu le-au putut înțelege. Dacă tot spui că știi nouă limbi, poate ne faci o demonstrație, spuse el, convins că va avea parte de încă o scenă de distracție pe seama unor oameni săraci.
Lucia își strânse ghiozdanul la piept, apoi păși înainte. Privirea ei nu trăda teamă, ci o siguranță care îl făcu pe Ricardo să clipească surprins. Fetița luă pergamentul în mâini și, după câteva secunde de tăcere, începu să citească într-o limbă străveche.
Cuvintele curgeau ca o melodie, pline de sens și armonie. Ricardo își pierdu zâmbetul și simți un nod în gât. În încăpere, liniștea era atât de densă încât până și ceasul de pe perete părea să fi încetat să mai ticăie.
— E sanscrită, murmură fetița. Un fragment care vorbește despre cunoaștere, putere și dreptate.
Carmen își privea fiica cu ochii plini de lacrimi, iar secretara, care asistase la toate umilințele anterioare, își acoperi gura cu mâna. Nimeni nu-l văzuse vreodată pe Ricardo fără replică.
— De unde… de unde ai învățat asta? bâigui el.
Lucia ridică bărbia.
— Din cărțile pe care le aruncă oamenii ca dumneata. Mama le strânge, iar eu le citesc. Nu am averi, dar am ceva ce nu poți cumpăra: cunoaștere.
Pentru prima dată în viață, Ricardo simți cum aroganța i se clatină. Nu era obișnuit să fie pus la punct, mai ales de o copilă. Își strânse pumnii, dar nu spuse nimic.
Fetița continuă să citească în alte limbi, trecând cu ușurință de la arabă la mandarină, apoi la latină. Sala de ședințe, unde de obicei răsunau ordine și ridiculizări, devenise un sanctuar al uimiri.
La final, Lucía așeză pergamentul pe masă și spuse cu un calm dezarmant:
— Acum nu mai e un mister. Era doar nevoie de cineva care să nu privească lumea de sus.
Secretara izbucni în aplauze, urmată de Carmen. Chiar și unul dintre avocații prezenți în anticameră intră și, fără să vrea, se alătură.
Ricardo își mușca buzele. Toată viața lui fusese construită pe ideea că banii îi aduceau puterea absolută. Și totuși, o copilă de 12 ani tocmai îi arătase că există ceva ce nu putea controla și nici cumpăra.
În acea zi, în inima Bogotei, nu averea, nu luxul, nu marmura scumpă conta. Ci vocea unei fetițe care venise din nimic și adusese cu ea lumina cunoașterii.
Și pentru prima dată, imperiul lui Ricardo părea mai mic decât un zâmbet de copil.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.