CONTINUAREA 👉 Dar Radu, soțul meu de cinci ani, nici măcar nu s-a sinchisit să ridice privirea. A rostit doar:
– Da.
Atât. Un cuvânt. O sabie.
Stăteam acolo cu pungi de cumpărături care-mi tăiau degetele și un nod în gât cât toate zilele. În loc să intervină, Radu a înrăutățit lucrurile:
– Poți să lași mâncarea pe tejghea. Și să pleci mai devreme azi.
M-a durut. Nu doar pentru că m-a prezentat drept menajeră, ci pentru că a făcut-o cu atâta ușurință. De parcă să-mi anuleze identitatea era un compromis mic pentru a-și impresiona șefa.
Dar n-am ieșit din casă. În schimb, am zâmbit și am spus:
– Desigur, domnule Radu. Mai doriți ceva pentru dumneavoastră și doamna?
A crezut că joc jocul lui. N-a știut că de fapt îl preluasem eu.
Am mers în bucătărie și mi-am pus mănușile de curățenie. Am început să curăț un aragaz care era deja strălucitor. Am trecut prin living la fiecare câteva minute, făcând „curățenie” în jurul lor, fredonând ca o gospodină fericită. Simțeam cum șefa lui, Irina, devine tot mai neliniștită cu fiecare trecere a mea.
La un moment dat, am auzit-o chicotind:
– Ai casa impecabilă, Radu. Cred că mi-ar trebui și mie o menajeră așa.
Răspunsul lui?
– Da, are metode cam vechi, dar e de încredere.
Am simțit cum mă transform. Din umilită în strateg. Dacă tot m-a prezentat ca angajată, urma să mă port ca atare. Dar nu cum își imagina el.
După ce Irina a plecat, fără să se uite măcar spre mine, am așteptat 20 de minute, timp în care am aranjat cumpărăturile și am pregătit masa. Apoi am intrat în birou cu un zâmbet larg:
– Domnule Radu, am terminat pentru azi. Vă mulțumesc pentru oportunitate. Factura pentru azi e 320 de lei, plus 50 pentru servirea invitatei. Primesc și cash.
A încremenit. Nu știa dacă să râdă sau să se sperie. A încercat:
– Ana, hai să fim serioși.
– Sunt foarte serioasă, am răspuns. Dacă mă tratezi ca pe o menajeră, măcar plătește-mă.
În seara aceea, a dormit pe canapea. A doua zi i-am trimis o factură în format PDF, elegantă, detaliată, cu toate „serviciile” oferite. N-a răspuns. A tăcut două zile.
A treia zi, a venit la mine în timp ce împătuream rufe și a spus:
– Am greșit. Îmi pare rău.
Nu m-am uitat la el. Am continuat să împăturesc.
– Voiam doar să par mai… prezentabil. Șefa e nouă. M-am panicat.
– Așa că ai șters din ecuație faptul că ai o soție?
A dat din umeri.
– Am simțit că nu te-ai potrivi cu… imaginea pe care voiam s-o creez.
– Imaginea ta te-a costat 370 de lei.
Povestea nu se încheie aici.
Vineri, Irina a venit iar, cu niște acte de predat. De data asta, eram pregătită. Purtam o bluză de mătase și părul îmi era ondulat discret. M-am prezentat zâmbitoare:
– Bună ziua, sunt Ana, soția lui Radu. Ne-am întâlnit deja, dar eram „în rol” data trecută.
Ea a rămas fără cuvinte. Radu apăru în spatele meu, palid. Irina s-a scuzat rapid și a plecat.
O săptămână mai târziu, Radu a venit cu un buchet de flori și un card cadou la spa. Se vedea că încearcă. Și poate chiar îi părea rău.
L-am iertat. În parte. Dar i-am spus clar: umilința are un preț. Respectul nu e opțional.
Acum, când mă privesc în oglindă, nu mai văd doar o mamă casnică cu coc dezordonat. Văd o femeie care s-a ridicat în picioare când a contat. O femeie care a știut să se apere. O femeie pe care niciun bărbat – oricât de elegant ar fi el îmbrăcat – nu o va mai face vreodată invizibilă.