După trei ani de tăcere, copiii lui au venit să-l convingă să-și vândă casa. Ce le-a spus bătrânul câteva minute mai târziu i-a lăsat fără cuvinte…
Fiul a deschis mapa și a început să explice.
Vorbea despre investiții.
Despre oportunități.
Despre dezvoltarea zonei.
Despre profit.
Dar niciun cuvânt despre tatăl lor.
Niciun cuvânt despre cum se simțea.
Niciun cuvânt despre cei trei ani în care aproape dispăruseră din viața lui.
— Tată, trebuie să privești lucrurile realist, a spus fiica. Casa asta este prea mare pentru tine.
— Și ce să fac?
— Există centre foarte bune pentru seniori. Ai avea companie, asistență medicală, activități…
Nea Vasile a zâmbit trist.
În sfârșit înțelesese de ce veniseră.
Nu era o vizită.
Era o tranzacție.
— Și voi? a întrebat încet. Cât de des m-ați vizita acolo?
Cei doi au evitat privirea lui.
Răspunsul era evident.
Bătrânul a rămas câteva clipe tăcut.
Apoi s-a ridicat încet.
A intrat în casă.
Și s-a întors cu un dosar.
L-a așezat lângă mapa copiilor.
— Înainte să semnez ceva, cred că trebuie să vedeți și voi un document.
Fiul a ridicat sprâncenele.
Nea Vasile a deschis dosarul.
— Acum două luni am fost la notar.
Pentru prima dată, cei doi au devenit atenți.
— La notar?
— Da.
— Pentru ce?
Bătrânul și-a ridicat privirea.
— Pentru testament.
Liniște.
Fiica a zâmbit.
— Ei bine, asta simplifică lucrurile.
Dar zâmbetul i-a dispărut imediat când bătrânul a continuat.
— Testamentul nu vă include.
Fața amândurora s-a schimbat.
— Cum adică?
— Casa, terenul și tot ce dețin vor merge către persoana care mi-a fost alături atunci când aveam nevoie.
Fiul s-a încruntat.
— Despre cine vorbești?
În acel moment s-a auzit poarta.
Mihai tocmai intrase în curte cu două sacoșe de cumpărături.
Nu știa ce se întâmplă.
Nu știa despre discuție.
Nu știa despre testament.
Nea Vasile a zâmbit.
— Despre el.
Mihai a rămas nemișcat.
— Eu?
— Da.
Bărbatul a crezut că nu a auzit bine.
— Domnule Vasile…
— În ultimii ani, tu ai fost cel care a venit când aveam nevoie de ajutor. Tu ai fost aici când eram bolnav. Tu ai fost aici când nu aveam cu cine schimba o vorbă.
Fiica s-a ridicat brusc.
— Nu poți vorbi serios!
— Ba da.
— Suntem copiii tăi!
— Și unde ați fost în ultimii trei ani?
Nimeni nu a răspuns.
— Familia nu este doar despre sânge, a continuat bătrânul. Familia este despre cine rămâne lângă tine când ai nevoie.
Ochii lui Mihai s-au umplut de lacrimi.
Nu pentru casă.
Ci pentru că înțelegea cât de singur fusese bătrânul.
Fiul a închis mapa nervos.
— Asta este o greșeală.
— Poate.
— O să regreți.
Nea Vasile a dat din cap.
— Regret deja multe lucruri. Dar asta nu este unul dintre ele.
După câteva minute, cei doi au plecat.
Fără să mai spună mare lucru.
SUV-ul a dispărut pe uliță.
În curte a rămas liniștea.
Mihai stătea încă nemișcat.
— Nu trebuia să faceți asta pentru mine.
Bătrânul a zâmbit.
— Nu am făcut-o pentru tine.
— Atunci pentru cine?
— Pentru mine.
Pentru că voiam să plec din lumea asta știind că răsplătesc omul care a fost familie atunci când familia mea adevărată nu mai avea timp de mine.
Mihai și-a șters discret ochii.
Iar în după-amiaza aceea, cei doi au rămas pe prispă, bând un ceai și privind satul.
Ca doi oameni care nu erau rude.
Dar care deveniseră familie.