Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Tereza a izbucnit într-un râs scurt.
“Notificare? Pentru ce?”
Am scos documentul din plic.
“Pentru început, pentru situația locuinței și încetarea permisiunii dumneavoastră de a locui aici, în condițiile stabilite legal.”
Zâmbetul i-a dispărut.
“Nu mă poți da afară!”
“Tocmai de aceea nu încerc să vă scot eu cu mâna mea. Există proceduri.”
Apoi m-am uitat la Mauriciu.
“Iar cu tine voi discuta separat, prin avocat, despre căsnicia noastră și despre orice pretenții patrimoniale crezi că ai.”
Mauriciu părea că abia acum înțelegea cât de departe ajunseseră lucrurile.
“Stai puțin…”
“Nu. Am stat suficient.”
Tereza s-a apropiat din nou.
“Casa asta este și a fiului meu! A locuit aici șapte ani!”
“Orice pretenție are Mauriciu poate fi discutată legal. Exact asta vom face.”
“Și eu unde să mă duc?”
“Nu v-am cerut să plecați în seara asta. Ați primit o notificare. De aici înainte urmăm pașii legali.”
Tereza s-a întors furioasă spre Mauriciu.
“Spune ceva!”
El însă se uita la mapa din mâna mamei lui.
Apoi la mine.
“Tu ai făcut documentul?”
Tereza a clipit.
“Ce?”
“Actul pe care voiai să-l semneze.”
“Am încercat să te protejez!”
“Te-am întrebat dacă tu ai făcut asta.”
Tereza și-a ridicat vocea.
“Pentru că tu ești prea slab!”
S-a făcut liniște.
Mauriciu a rămas cu ochii la ea.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, nu părea doar prins între mine și mama lui.
Părea rușinat.
Nu a fost vreo transformare miraculoasă.
Nu s-a întors brusc împotriva ei.
Dar cred că, pentru prima dată, vedea cât de mult îi permisese să intre în căsnicia noastră.
Pentru mine însă nu mai era suficient.
Nu după acuzațiile lui.
Nu după conversația pe care o auzisem.
Nu după actul adus la semnat.
Și, mai ales, nu după ce stătuse acolo în timp ce mama lui ridicase mâna spre mine.
În următoarele săptămâni, Tereza a plecat din apartament conform pașilor stabiliți.
Mauriciu și-a luat lucrurile și s-a mutat într-o locuință închiriată.
Eu am început procedura de divorț.
Așa cum mă așteptam, au existat discuții despre bani.
Mauriciu a susținut că făcuse investiții importante în apartament.
Avocații au analizat facturi, transferuri și documente.
Unele contribuții existau și au fost tratate corespunzător.
Altele erau mult mai mici decât susținuse familia lui.
Nu a primit pur și simplu jumătate din apartament doar pentru că fusese soțul meu.
Dar nici eu n-am pretins că șapte ani de căsnicie puteau fi șterși printr-o singură propoziție.
Am lăsat documentele să vorbească.
La ultima noastră întâlnire, Mauriciu mi-a spus:
“Mama mea ne-a distrus.”
M-am uitat la el.
“Nu.”
S-a încruntat.
“Cum poți spune asta după tot ce a făcut?”
“Mama ta a făcut multe. Dar tu ai lăsat-o.”
A tăcut.
“Când m-a acuzat că te înșel, ai crezut-o. Când mi-a spus cum să mă comport în propria casă, ai tăcut. Când a încercat să mă lovească, erai acolo.”
Mauriciu și-a coborât privirea.
“Nu divorțez de mama ta, Mauriciu. Divorțez de tine.”
N-a mai răspuns.
La câteva luni după finalizarea separării, am renovat apartamentul.
Nu pentru că ar fi avut nevoie.
Eu aveam nevoie.
Am schimbat masa pe care Tereza lovise cu palma.
Am zugrăvit dormitorul.
Iar camera în care dormise ea am transformat-o într-un mic birou.
Într-o seară, în timp ce puneam în ordine niște documente vechi, am găsit notificarea Adrianei.
Am ținut-o câteva secunde în mână.
Mi-am amintit cât de sigură fusese Tereza că apartamentul avea să devină arma cu care mă putea controla.
Am pus documentul înapoi în dosar.
Apartamentul nu fusese niciodată adevărata problemă.
Problema fusese că, ani întregi, confundasem pacea cu cedarea.
În ziua în care Tereza ridicase mâna spre mine, credea că urma să-i arate fiului ei “cum se pune o femeie la punct”.
În realitate, aceea fusese ziua în care încetasem eu să le mai permit altora să decidă care era locul meu.