Tatăl meu a fost mereu un om cu spirit aventurier, genul care nu putea sta locului prea mult. Am moștenit și eu această fire de la el – ne-am înțeles întotdeauna fără prea multe cuvinte, legați prin pofta de a descoperi locuri și povești. După ce mama s-a stins și sănătatea lui a început să scadă, am decis, cu inima grea, să-l duc într-un azil liniștit, aproape de oraș. Acolo primea îngrijirea necesară, iar eu îl vizitam cât de des puteam.
Cu doar o săptămână înainte de a împlini 75 de ani, am trecut să-l văd, fără să bănuiesc ce urmează. M-a întâmpinat cu un zâmbet larg și cu o propoziție care mi-a dat peste cap planurile:
– Hai, umple rezervorul! Avem un drum lung de făcut!
Am clipit nedumerit. Tata nu fusese niciodată genul care să ceară lucruri mari sau extravagante. Totuși, avea în priviri acea licărire jucăușă pe care o recunoșteam din copilărie, semn că pusese ceva în mișcare.
– Unde mergem? am întrebat, încercând să-mi dau seama dacă era vorba de o glumă.
– La o întâlnire importantă, a spus, pe un ton misterios.
– Cu cine?
– Ai să afli la momentul potrivit.
Apoi mi-a întins o hartă. Destinația? Un orășel de pe coastă, aflat la peste 2.100 de kilometri depărtare. Am ezitat. Era un drum lung, obositor, mai ales pentru un bărbat în vârstă. Dar îl cunoșteam prea bine. Dacă se hotărâse, nu-l mai întorcea nimeni din drum. Așa că am oftat și am acceptat.
Drumul tăcerii și al amintirilor
Am plecat la drum cu trei zile înainte de aniversarea lui. Ne-am pierdut pe șosele întortocheate, prin sate pustii și orașe aglomerate, am traversat munți și câmpii, lăsând în urmă griji, timp și logică. Tata privea totul cu o curiozitate de copil, sorbind peisajele cu o liniște profundă.
– Ții minte când am fugit amândoi la munte fără să anunțăm pe nimeni? m-a întrebat la un moment dat, cu un zâmbet ștrengar.
– Da, mama era gata să alerteze Poliția, i-am răspuns râzând.
– Unele aventuri merită toate riscurile, a murmurat el, privind pe geam cu ochii umezi.
Nu-mi dădea niciun indiciu clar despre scopul călătoriei. Doar tăcea, privea peisajele și își consulta frecvent ceasul. La fiecare oprire, părea că numără orele rămase, ca și cum fiecare minut avea greutate.
A treia zi, spre seară, am ajuns în acel orășel de pe malul mării. Cerul era pictat în nuanțe de roz și portocaliu, iar valurile se izbeau ușor de țărm. Tata devenise brusc agitat, dar păstra o tăcere apăsătoare.
– Hai până la plajă, mi-a spus. Apoi, când am ajuns, m-a rugat: Dă-mi câteva minute singur. Trebuie să aștept pe cineva.
M-am retras câțiva pași, privind cum stătea nemișcat în fața mării, cu mâinile la spate. Avea o postură demnă, dar în același timp fragilă, ca și cum valurile i-ar fi frământat sufletul.
La un moment dat, am zărit o siluetă apropiindu-se. O tânără, nu mai mare de 25 de ani, cu ochii mari și expresivi, părul lung și ondulat. Mergea ezitant, privind în jur de parcă nu era sigură că se află în locul potrivit.
– Domnul Victor? a întrebat ea, cu vocea tremurată.
Tata s-a întors încet. În clipa aceea, am văzut lacrimi în ochii lui – pentru prima dată în viață.
Secretul unei vieți întregi
– Tu… ai venit, a șoptit el, vizibil emoționat.
– Bineînțeles, a răspuns tânăra, zâmbind timid.
Am pășit instinctiv spre ei, fără să înțeleg ce se petrece.
– Tată… cine este?
S-a uitat la mine. Tăcerea s-a prelungit câteva secunde. Apoi, cu o voce abia auzită, a spus:
– Fiule… vreau să-ți faci cunoștință cu Emma.
Am încremenit.
– Emma este… fiica mea.
Pentru o clipă, totul s-a oprit. Zgomotul valurilor, lumina apusului, aerul – totul părea suspendat.
– Cum adică? am întrebat, cu inima bubuind în piept.
Tata s-a așezat pe o bancă, iar noi lângă el. A început să vorbească cu glas stins, ca și cum ar fi scos din el o povară veche de decenii.
Cu mult înainte să o cunoască pe mama, trăise o poveste de dragoste intensă în acest oraș de coastă. Fusese ceva profund, dar complicat. El era deja într-o relație serioasă cu mama, dar legătura cu acea femeie îl răvășise. La scurt timp după ce se întorsese la viața lui „oficială”, femeia rămăsese însărcinată. Dar el nu știa. Ea nu-i spusese nimic. Iar timpul trecuse, fiecare mergând pe drumul său.
Emma fusese crescută doar de mama ei, iar când aceasta i-a mărturisit adevărul, a început să-l caute. După ani de căutări și scrisori pierdute, reușise să-l găsească, iar el și-a dorit ca, de ziua lui, să o vadă în carne și oase. Să o îmbrățișeze. Să nu moară cu acel gol în suflet.
Un început nou
Tata și Emma s-au îmbrățișat atunci cu o sinceritate care m-a copleșit. Nu mai văzusem niciodată așa ceva: el, vulnerabil, tremurând de emoție, ea – cu lacrimi în ochi și zâmbet în colțul gurii.
– Am pierdut atâta timp… dar vreau să recuperez tot ce se mai poate, i-a spus el cu glasul sugrumat.
Am rămas în acel orășel câteva zile. Am locuit la o pensiune micuță, simplă, dar primitoare. Tata și Emma petreceau ore întregi plimbându-se pe faleză, vorbind despre vieți trăite separat, despre regrete, dar și despre speranță.
Eu… am privit totul cu sufletul răvășit. Aveam o soră. O tânără pe care abia atunci o cunoșteam. Iar în ea am recunoscut, ciudat, trăsături comune cu tata – gesturi, expresii, chiar modul în care se încrunta când se concentra.
Când ne-am întors acasă, tata părea transformat. Nu fizic – tot fragil era – dar sufletește părea întinerit. Avea o lumină nouă în ochi. O liniște profundă.
Cât despre mine? Am înțeles că uneori, cele mai lungi drumuri nu sunt despre kilometri, ci despre curajul de a înfrunta trecutul. Și că, uneori, cadoul perfect nu e o cutie legată cu fundă, ci o îmbrățișare sinceră, așteptată o viață întreagă.