— Vă rugăm să vă explicați poziția, — a cerut judecătoarea.
— Apartamentul a fost cumpărat cu banii părinților mei. Ei și-au vândut casa din sat și ne-au dat cea mai mare parte din sumă. Iar mașina e trecută pe numele fiului nostru, Dănuț.
Mihai a sărit în picioare:
— Nu e adevărat! Eu am plătit totul!
— Stați jos, — a spus sever judecătoarea. — Aveți dovezi, doamnă Irina?
— Da. Părinții mei sunt aici. Și am documente…
Mihai s-a simțit ca și cum ar fi fost stropit cu apă rece. Soacra s-a ridicat din spate:
— Eu și soțul meu am dat trei sferturi din bani pentru apartament. Avem hârtiile și extrasele bancare.
— Prostii! — Mihai s-a întors spre avocat. — Spuneți-le!
Avocatul răsfoia încurcat mapa.
— Eu… nu am fost informat despre asta.
Judecătoarea s-a încruntat:
— Există documente care să confirme transferul banilor?
— Da, poftiți, — Irina a scos din geantă o mapă. — Act de donație și extrasele de cont ale părinților mei.
Mihai nu-și credea urechilor.
— Irina, ce faci? Am stabilit altceva…
Sala a amuțit. Foșnetul hârtiilor, pașii grefierului și răsuflările apăsate ale celor din spate făceau atmosfera și mai încordată.
Mihai simțea cum îi fug picioarele de sub el. Douăzeci de ani fusese stăpânul casei, omul care hotăra fiecare mișcare, fiecare cheltuială, iar acum, în câteva clipe, toată siguranța lui se spulbera.
Judecătoarea a luat documentele, le-a răsfoit atent și a ridicat privirea spre el.
— Domnule Socolov, dacă aceste acte sunt autentice, poziția dumneavoastră devine fragilă.
Mihai și-a trecut mâna peste frunte, încercând să-și adune cuvintele. Îl înțepa fiecare privire din sală — socrul cu bastonul, soacra încruntată, fratele Irinei cu brațele încrucișate. Și, mai ales, Irina. Ea nu mai era femeia resemnată care tăcea mereu. Acum stătea dreaptă, cu ochii limpezi, parcă redevenită fata de odinioară, care știa ce vrea.
— Eu am muncit! — a izbucnit Mihai. — Douăzeci de ani am tras pentru casa aia!
— Și eu am muncit, Mihai, — i-a răspuns Irina liniștit. — Doar că munca mea n-ai considerat-o niciodată. Ai uitat câte nopți am stat în gardă, câți bolnavi am ridicat din pat? Ai uitat că din banii părinților mei am pus temelia casei?
Cuvintele ei i-au tăiat respirația. În sală, câțiva oameni au dat din cap aprobator. Erau lucruri despre care nu vorbiseră niciodată deschis. Mihai și-a simțit spatele ud.
Judecătoarea a cerut liniște. Apoi, cu o voce clară, a dictat grefierului:
— Se vor atașa la dosar documentele prezentate. Instanța constată că există probe privind contribuția familiei soției la achiziția apartamentului. În ceea ce privește automobilul, dacă este înregistrat pe numele fiului, acesta nu intră la partaj.
Mihai a înlemnit. Mașina lui, apartamentul lui… se scurgeau printre degete.
Irina însă nu jubila. Își strângea mâinile în poală, tremurând. Nu lupta pentru a-l distruge, ci pentru a-și revendica demnitatea.
În mintea lui Mihai au început să se deruleze scene din trecut. Când s-au mutat prima dată în apartament, părinții ei aduseseră saci cu cartofi, mere și vin de casă. El râsese atunci, zicând că trăiesc ca la țară. Dar acea hrană i-a ținut pe picioare luni întregi. Își aminti de sărbătorile de iarnă, când Irina pregătea sarmale, cozonaci și aștepta să vină părinții cu busuiocul sfințit de Bobotează. Toate acele amintiri, pe care le disprețuise, acum îi ardeau în piept.
Judecătoarea a continuat:
— Instanța va analiza împărțirea economiilor, dar apartamentul nu poate fi considerat exclusiv al reclamantului. Există dovezi clare de contribuție din partea familiei soției.
Cuvintele cădeau ca niște lovituri de ciocan. Mihai își strângea pumnii, dar nu mai avea replici.
Irina, cu o voce tremurată, a adăugat:
— Nu vreau să iau nimic în plus, vreau doar dreptatea. Vreau ca fiul nostru să știe că n-am fost parazită, așa cum ai încercat să mă faci să par.
În colțul sălii, socrul a bătut bastonul în podea, ca o aprobare. Soacra și-a făcut semnul crucii, șoptind ceva în barbă. Erau gesturi simple, românești, dar pline de greutate.
Mihai a simțit un nod în gât. Întregul zid de autoritate pe care și-l construise se prăbușea. În fața tuturor, nu mai era bărbatul care „a plătit totul”. Era doar un om prins în propria minciună, în propria mândrie.
Când ședința s-a încheiat, judecătoarea a amânat pronunțarea. Toți s-au ridicat. Mihai a rămas pe scaun, incapabil să se miște. Irina a trecut pe lângă el, iar pentru prima dată în mulți ani i-a spus cu blândețe:
— N-a fost niciodată vorba doar de bani, Mihai. Ci de respect.
Ea a ieșit din sală, urmată de părinții și fratele ei. Mihai a rămas singur, cu avocatul care își strângea grăbit hârtiile.
În acea liniște grea, Mihai a înțeles ceva ce nu recunoscuse niciodată: că pierduse mult mai mult decât o casă sau o mașină. Pierduse familia, pierduse dragostea, pierduse respectul. Și totul, din orgoliu.
Iar adevărata sentință nu venea de la tribunal. Era deja scrisă în ochii Irinei, în respingerea fiului, în tăcerea propriei conștiințe.
Și pentru prima dată, Mihai a simțit ce înseamnă cu adevărat să rămâi cu mâinile goale.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.