De atunci, viața mea s-a schimbat în feluri pe care nu mi le-aș fi putut imagina.
La început, mi-a fost greu să accept că soțul meu îmi putea vedea cicatricile. Îmi era teamă că într-o zi se va trezi, mă va privi cu alți ochi și nu va mai simți la fel. Însă Ovidiu m-a învățat, zi de zi, că frumusețea adevărată nu stă în trăsăturile netede, ci în curajul de a merge mai departe atunci când viața te lovește.
El cânta la vioară seara, în apartamentul nostru mic, iar eu îl ascultam cu gemenii vecinei care veneau adesea pe la noi. Muzica lui umplea pereții și-mi spăla sufletul, ca o ploaie de primăvară.
Ovidiu nu mi-a spus niciodată „te iubesc” în treacăt. De fiecare dată o făcea ca și cum ar fi fost ultima clipă, cu toată puterea inimii lui. Și atunci am înțeles că iubirea nu se măsoară în ochi, ci în fapte.
Într-o duminică, la biserică, părintele a citit despre răbdarea lui Iov. Cuvintele acelea mi-au intrat în inimă. M-am uitat la soțul meu, care își ținea bastonul alb lângă strană, și am știut: omul acesta fusese trimis să-mi arate că nu cicatricile mă definesc, ci credința și bunătatea.
Am început să ies din carapacea mea. Încet, dar sigur. Am început să fac voluntariat la spitalul de arși, să vorbesc cu tinere fete care treceau prin aceeași suferință. Le arătam cicatricile mele, nu ca o rușine, ci ca o dovadă că se poate trăi frumos chiar și cu ele.
Ovidiu era mereu lângă mine, cântând pentru pacienți, aducând lumină unde era doar întuneric. Îi vedeam cum îl ascultau fascinați, iar în ochii lor apărea din nou speranța.
Într-o zi, una dintre fetele de acolo m-a întrebat:
— „Dar nu vă e teamă că oamenii râd de dumneavoastră?”
I-am zâmbit și am răspuns:
— „Am trăit jumătate din viață ascunsă de lume. Dar când cineva m-a iubit exact așa cum sunt, am înțeles că nu mai contează cine râde. Contează cine rămâne.”
În timp, am strâns curajul să port haine fără guler înalt. Să-mi prind părul într-o coadă și să las cicatricile să fie văzute. Și, spre surprinderea mea, oamenii nu s-au ferit. Unii chiar mi-au spus: „Se vede că ai trecut prin foc și ai rămas în picioare. Ești mai puternică decât noi toți.”
Într-o seară de vară, pe când stelele se aprindeau peste oraș, Ovidiu mi-a șoptit:
— „Ți-ai dat seama că acum ești tu cea care mă învață să văd?”
Am zâmbit cu lacrimi în ochi. Pentru că avea dreptate. El își recăpătase vederea fizică, dar eu îl învățasem să vadă altfel: cu sufletul.
Iar eu, cea care crezuse că nu va mai fi niciodată privită cu dragoste, am înțeles că adevărata frumusețe nu stă în piele. Ea stă în puterea de a te ridica, de a iubi și de a fi iubit exact așa cum ești.
Și astăzi, când merg alături de el pe stradă, cu pași siguri și fruntea sus, știu că povestea mea nu este una de rușine. Este o poveste românească despre renaștere, credință și iubire care trece dincolo de cicatrici.
Pentru că am învățat să trăiesc cu adevărul cel mai frumos: nu ochii te fac frumos, ci inima.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.