Pe gresie se afla o fotografie.
Nu era îndoită și nici veche.
Părea proaspăt imprimată.
Am ridicat-o înainte ca Andreea să apuce să o ia.
În fotografie era tatăl ei.
Soțul meu, Mihai.
Zâmbea.
Avea aceeași cămașă albastră pe care o purtase în urmă cu trei ani, înainte să moară într-un accident rutier.
Mi s-a tăiat respirația.
— De unde ai asta?
Andreea a rămas nemișcată.
Ochii i s-au umplut imediat de lacrimi.
— Mamă…
— De unde ai fotografia asta?
Vocea mea tremura.
Nu de furie.
De teamă.
Pentru că fotografia nu provenea din niciun album pe care îl aveam acasă.
Nu o văzusem niciodată.
Andreea și-a mușcat buza.
— Pot să-ți explic.
— Atunci explică-mi.
S-a așezat încet pe canapea.
Părea epuizată.
Mai bătrână decât cei șaptesprezece ani ai ei.
Și, pentru prima dată în viață, părea că poartă o povară prea grea pentru un copil.
— Nu am fost doar la bal.
Inima a început să-mi bată mai repede.
— Unde ai fost?
— După bal am plecat la Brașov.
— La Brașov? La ora două noaptea?
Ea a dat din cap.
— Cu cine?
— Cu bunicul.
Am clipit.
— Care bunic?
— Tataie Gheorghe.
Tatăl lui Mihai.
Nu mai vorbisem cu el de aproape doi ani.
După moartea fiului său, se închisese în el și se mutase la sora lui.
Contactul dintre noi devenise rar.
— Nu înțeleg nimic.
Andreea și-a șters lacrimile.
— Bunicul m-a sunat acum o lună.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că m-a rugat să nu o fac.
Am simțit cum mă încordez.
— Și tu ai ascultat?
— Voiam să înțeleg mai întâi.
A deschis geanta și a scos un plic gros.
L-a pus pe masă.
Înăuntru erau fotografii.
Zeci de fotografii.
Fotografii cu Mihai.
Unele din copilărie.
Altele din facultate.
Altele din perioada în care ne-am cunoscut.
Și apoi am văzut ceva neașteptat.
Scrisori.
Scrise de mâna lui.
Am rămas fără aer.
— Ce sunt astea?
— Tata le-a scris pentru noi.
Mi-au tremurat mâinile când am desfăcut prima scrisoare.
Data era de acum patru ani.
Cu aproape un an înainte de accident.
Andreea m-a privit în tăcere.
— Bunicul le-a păstrat.
Am început să citesc.
Primele rânduri erau adresate fiicei lui.
Apoi următoarea era pentru mine.
Apoi alta pentru ziua în care Andreea urma să termine liceul.
Apoi una pentru ziua în care avea să împlinească optsprezece ani.
Mihai scrisese zeci de scrisori pentru momente importante din viitor.
Lacrimile au început să-mi curgă pe obraji.
— De ce?
Andreea a plâns și ea.
— Pentru că știa.
— Ce știa?
— Că exista riscul să nu mai fie aici.
Mi-am amintit atunci.
Cu câteva luni înainte de accident, Mihai făcea naveta foarte des și era obosit mereu.
Îmi spusese odată că viața este imprevizibilă și că ar trebui să lăsăm mai multe lucruri importante spuse.
Nu i-am dat atenție.
Crezusem că era doar o reflecție de moment.
Dar el chiar pregătea ceva.
— Bunicul a vrut să mi le dea acum.
— Și de aceea ai mers la Brașov?
— Da.
Am privit ceasul.
Era aproape cinci dimineața.
Toată noaptea îmi imaginasem accidente, pericole și situații îngrozitoare.
Iar fiica mea petrecuse ultimele ore recuperând bucăți din tatăl ei.
Am deschis una dintre scrisorile adresate mie.
Recunoșteam fiecare literă.
Parcă îi auzeam vocea.
„Dacă citești asta, înseamnă că timpul a trecut mai repede decât am crezut. Sper că încă zâmbești când bei cafeaua dimineața și sper că nu ai uitat cât de puternică ești.”
Nu am mai putut continua.
Am izbucnit în plâns.
Andreea s-a apropiat și m-a îmbrățișat.
Am rămas așa mult timp.
Fără să spunem nimic.
În cele din urmă, am ridicat privirea.
— Data viitoare când pleci la sute de kilometri în toiul nopții, mă anunți.
Andreea a râs printre lacrimi.
— Promit.
— Chiar dacă este vorba despre ceva frumos.
— Promit.
Am privit fotografiile răspândite pe masă.
Pentru câteva ore, crezusem că voi descoperi ceva îngrozitor.
În schimb, descoperisem ceva ce credeam pierdut pentru totdeauna.
O parte din omul pe care îl iubeam.
Iar când soarele a început să răsară pe fereastră, eu și fiica mea stăteam una lângă alta, citind scrisorile lui Mihai.
Și pentru prima dată după mulți ani, durerea pierderii nu a mai fost singurul lucru pe care l-am simțit.
Alături de ea era și recunoștința.
Pentru amintiri.
Pentru iubire.
Și pentru faptul că, uneori, ceea ce pare începutul unei tragedii se dovedește a fi un ultim dar venit din trecut.