Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas nemișcată.
Unchiule?
Femeia s-a desprins din brațele lui Iulian.
— Nu pot, a repetat. Ei nu mă vor acolo.
— Trebuie să intri, Ana. Măcar astăzi.
— Rozalia mi-a spus foarte clar că nu am ce căuta lângă familia asta.
I-am auzit numele mătușii și am ieșit dintre copaci.
— Cine ești?
Iulian s-a întors atât de repede, încât aproape a scăpat buchetul.
— Gabriela…
— Cine este femeia asta?
Tânăra m-a privit speriată.
Apoi s-a uitat la Iulian.
— Ea este?
Iulian a închis ochii pentru o clipă.
— Da.
Am făcut încă un pas.
— Ce se întâmplă aici?
Femeia și-a șters obrajii.
— Mă numesc Ana.
— Și de ce îi spui soțului meu „unchiule”?
Iulian a răspuns:
— Pentru că Ana este fiica lui Mihai.
Am simțit că pământul se mișcă sub mine.
— Care Mihai?
Dar știam.
Nu exista decât unul despre care putea vorbi.
Fratele meu.
— Mihai a murit acum douăzeci și trei de ani.
— Știu.
— Fratele meu nu avea copii.
Iulian s-a uitat direct la mine.
— Avea.
Am râs.
Nu pentru că mi se părea amuzant.
— Nu.
Ana și-a coborât privirea.
— Îmi pare rău.
— Tu să nu-ți ceri scuze. Vreau să-mi explice el.
M-am întors spre Iulian.
— De când știi?
A ezitat.
— Că Mihai avusese un copil? De înainte să moară.
Am simțit o furie atât de puternică, încât pentru câteva secunde n-am putut vorbi.
— Tu știai de douăzeci și trei de ani?
— Știam că Daniela era însărcinată. Nu știam ce se întâmplase după aceea.
Daniela.
Îmi aminteam vag numele.
O fată despre care ai mei vorbeau întotdeauna cu voce joasă când eram studentă.
— Și Ana?
— M-a găsit acum patru luni.
M-am uitat la el.
Apelurile de pe balcon.
Plecările.
Zilele libere.
— Patru luni m-ai mințit.
— Am vrut să verific înainte să-ți spun.
— Și după ce ai verificat?
Nu mi-a răspuns imediat.
Ana a deschis geanta.
— Eu am venit aici acum trei luni.
A scos un plic.
— Am vorbit cu mătușa Rozalia.
Am privit spre capelă.
— Rozalia știa?
— Da.
— Cine mai știa?
Ana nu răspunse.
Iulian însă o făcu.
— Mama ta.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Mama?
— Și probabil încă două sau trei rude.
M-am întors și am pornit spre capelă.
Iulian m-a prins ușor de braț.
— Gabriela, nu acum.
Mi-am smuls mâna.
— Exact acum.
— Este înmormântarea Rozaliei.
— Știu foarte bine unde sunt.
Ana rămăsese în urmă.
— Eu nu intru.
M-am întors spre ea.
— De ce?
— Pentru că nu vreau scandal.
— Nici eu.
Am privit-o câteva secunde.
Avea ceva în jurul ochilor care îmi amintea de Mihai.
Sau poate începusem deja să caut asemănări.
— Dar dacă ești cine spui că ești, nu mai stai ascunsă după gard.
Am intrat în curtea capelei împreună.
Iulian venea în urma noastră cu trandafirii.
Mama stătea lângă câteva rude.
Avea 78 de ani.
În clipa în care a văzut-o pe Ana, culoarea i-a dispărut din obraji.
Nu a întrebat cine este.
A spus:
— Ce caută ea aici?
M-am oprit.
Atât.
Patru cuvinte.
Și am știut că Iulian spusese adevărul.
— O cunoști.
Mama s-a uitat spre Iulian.
— Tu ai adus-o?
— Eu am venit singură, spuse Ana.
Mama s-a încordat.
— Nu este momentul.
— Pentru douăzeci și trei de ani n-a fost momentul, am spus. Când ar fi?
— Gabriela, nu aici.
— Bine.
Nu am făcut scandal lângă sicriul Rozaliei.
Am așteptat.
Dar după înmormântare ne-am strâns în casa mătușii.
Eu, mama, Iulian, Ana și câteva dintre rudele care știau.
Atunci a ieșit adevărul.
Mihai avusese o relație cu Daniela.
Familia nu o acceptase.
Când Daniela rămăsese însărcinată, Mihai încercase să rămână lângă ea.
Bunicul meu se opusese.
Rozalia îl susținuse.
Eu eram plecată la facultate și primisem doar fragmente convenabile ale poveștii.
Apoi Mihai murise într-un accident.
Daniela rămăsese singură cu un copil.
— Și voi ce ați făcut? am întrebat.
Mama și-a împreunat mâinile.
— Am încercat să evităm un dezastru.
Ana a ridicat capul.
— Pentru cine?
Mama nu i-a răspuns.
— Pentru cine, bunico?
Cuvântul acela a lovit-o.
— Nu-mi spune așa.
Ana a încremenit.
M-am ridicat.
— Este suficient.
— Nu, Gabriela. Tu nu știi ce s-a întâmplat atunci.
— Tocmai asta este problema. Ați avut douăzeci și trei de ani să-mi spuneți.
Mama s-a ridicat și ea.
— Daniela voia bani.
Ana și-a deschis geanta.
— Mama mea a păstrat fiecare scrisoare.
— Nu mă interesează.
— Pe mine mă interesează, am spus.
Mama s-a întors spre mine.
— Rozalia a murit. Acum urmează succesiunea. Crezi că este o coincidență că fata asta apare tocmai acum?
Ana s-a albit la față.
— Nu vreau nimic.
— Așa spune și mama ta la început.
— Mama mea este moartă.
În cameră s-a făcut liniște.
Ana și-a luat geanta.
— Am venit pentru că voiam să aflu unde este tata.
A arătat spre trandafirii albi.
— Nici măcar nu știam unde este îngropat.
Apoi s-a uitat la mine.
— Nu vreau casa nimănui. Nu vreau terenuri. Nu vreau bani. Dacă asta credeți despre mine, plec.
Mama a spus:
— Poate ar fi mai bine.
— Mamă!
Ana ieșise deja.
Am vrut să merg după ea, dar Iulian m-a oprit.
— Lasă-mă pe mine.
— Nu.
M-am uitat la el.
— Ai avut patru luni.
Am ieșit eu.
Am găsit-o pe Ana lângă mormântul lui Mihai.
Trandafirii erau încă în brațele ei.
— Îmi pare rău, mi-a spus.
— Nu tu trebuie să spui asta.
— Poate n-ar fi trebuit să vin.
M-am uitat la numele fratelui meu gravat în piatră.
— Eu am venit la înmormântarea lui. Aveam douăzeci și nouă de ani.
Ana nu spunea nimic.
— Am plâns lângă mormântul ăsta crezând că fratele meu pleacă fără să lase nimic în urmă.
M-am uitat la ea.
— Iar tu aveai un an.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Da.
Nu am îmbrățișat-o.
Nu încă.
Nu știam suficient.
Și după douăzeci și trei de ani de minciuni, nu mai voiam să cred nimic doar pentru că îmi doream să fie adevărat.
În săptămânile următoare am verificat tot.
Certificate.
Scrisori.
Fotografii.
Date.
Daniela păstrase inclusiv scrisori scrise de Mihai înainte să moară.
Într-una vorbea despre „fetița noastră”.
Am făcut și un test ADN printr-un laborator acreditat.
Când am primit rezultatul, am stat aproape zece minute cu foaia în mână.
Relația biologică apropiată era compatibilă cu ceea ce aflaserăm.
Ana era nepoata mea.
În seara aceea m-am dus la ea.
Aveam o cutie în brațe.
Când a deschis ușa, m-a privit speriată.
— S-a întâmplat ceva?
I-am întins cutia.
Înăuntru pusesem fotografii cu Mihai.
Diplomele lui.
Câteva scrisori din adolescență.
Și ceasul pe care îl purtase ani întregi.
Ana l-a luat în palmă.
— Era al lui?
— Da.
A început să plângă.
— Nu vreau nimic altceva.
— Știu.
— Serios.
— Te cred.
Am făcut o pauză.
— Și îmi pare rău că ai crescut fără noi pentru o decizie pe care n-ai luat-o tu.
De data aceea, ea m-a îmbrățișat.
Cu Iulian nu a fost la fel de simplu.
Faptul că nu mă înșelase nu ștergea minciuna.
— Puteai să-mi spui, i-am spus.
— Mi-a fost teamă că Ana nu este cine spune.
— La început, da. Dar după ce ai aflat?
A tăcut.
— Rozalia m-a rugat să nu-ți spun până după înmormântare.
— Și ai ales să o protejezi pe ea.
— Am ales prost.
Nu l-am iertat în seara aceea.
Nici în următoarea.
A trebuit să reconstruim încrederea pe care el o sacrificase pentru secretul altora.
Cu mama a durat și mai mult.
Ana nu i-a cerut nimic.
Niciun ban.
Nicio proprietate.
Nici măcar o explicație.
Iar asta a făcut, încet, imposibil de apărat povestea pe care mama și Rozalia o repetaseră timp de douăzeci și trei de ani.
În primăvara următoare, eu și Ana am mers singure la cimitir.
De data aceasta, ea avea în mână șase trandafiri albi.
M-am uitat la ei.
— Numai șase?
A zâmbit.
— Trei duzini au fost cam exagerate.
Am râs amândouă.
Ana s-a aplecat și a pus florile pe mormântul lui Mihai.
Apoi și-a scos de sub mânecă ceasul pe care i-l dădusem.
Îl purta.
Mi-am trecut degetele peste numele fratelui meu gravat în piatră.
Timp de douăzeci și trei de ani crezusem că povestea lui se terminase acolo.
Acum, lângă mine, stătea fiica lui.
Și pentru prima dată nu mai aveam nevoie ca altcineva din familie să-mi spună cine avea voie să facă parte din ea.