Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 N-am sunat-o pe mama.
Nici pe sora mea.
Am sunat-o pe Alina, cumnata mea, sora mai mare a lui Andrei.
Mi-a răspuns după câteva secunde, cu vocea adormită.
— Ioana? S-a întâmplat ceva?
— Sunt la Urgențe cu Sofia. Are 40 de grade febră.
S-a trezit instantaneu.
— Ce? Cum e?
— Încă așteptăm medicul. Andrei este aici, dar mama voastră a venit să-l ia acasă pentru că mâine are prezentarea.
S-a făcut liniște.
— Mama e acolo?
— Da.
— Și Andrei vrea să plece?
M-am uitat spre el.
Mă urmărea.
— Are geaca în mâini.
Alina a înjurat încet.
Apoi mi-a spus:
— Pune-mă pe difuzor.
— Nu.
— Ioana…
— Nu te-am sunat ca să-i convingi să rămână.
Carmen se apropiase.
— Cu cine vorbești?
Am ignorat-o.
— Atunci de ce m-ai sunat? întrebă Alina.
— Pentru că am nevoie de un loc unde să stau cu Sofia câteva zile după ce ieșim din spital.
Andrei a încremenit.
— Ce?
Nu i-am răspuns.
La telefon, Alina tăcuse.
— Vii la mine, spuse în cele din urmă. Oricât ai nevoie.
— Mulțumesc.
— Vin acum la spital.
— Nu trebuie.
— Ba da.
Am închis.
Andrei se apropie imediat.
— Ce înseamnă că pleci cu Sofia?
— Înseamnă exact ce ai auzit.
— Ioana, eu voiam doar să dorm câteva ore.
— Atunci du-te.
— Nu asta discutăm.
— Ba exact asta discutăm.
Carmen se băgă între noi.
— Nu amenința cu copilul doar pentru că soțul tău trebuie să meargă la serviciu.
Am întors capul spre ea.
— Nu ameninț pe nimeni. După ce Sofia va putea pleca acasă, eu nu mă întorc imediat într-o casă în care trebuie să negociez dacă tatăl ei participă sau nu când copilul lui este bolnav.
Andrei devenise roșu la față.
— Este și casa mea.
— Știu.
— Și Sofia este și copilul meu.
L-am privit câteva secunde.
— Exact.
Replica l-a oprit.
Carmen însă nu cedă.
— Andrei, îmbracă-te. Nu intra în jocul ăsta.
Și atunci s-a întâmplat lucrul care m-a lămurit definitiv.
Andrei și-a pus geaca.
Nu complet.
Doar un braț.
Dar a fost suficient.
Am dat din cap.
— Du-te.
S-a oprit.
— Ioana…
— Nu te mai rog să rămâi.
În clipa aceea, o asistentă a apărut la ușă.
— Părinții Sofiei Ionescu?
M-am ridicat imediat.
Andrei și-a scos brațul din geacă.
— Venim.
M-am uitat la el.
— Eu vin.
Asistenta ne-a privit pe amândoi, fără să știe ce se întâmplase.
— Poate veni și tatăl.
Andrei a făcut un pas.
Nu l-am oprit.
Nu voiam să-i interzic să fie lângă copilul lui.
Dar nici nu aveam să mă prefac că ultimele zece minute nu existaseră.
Carmen a rămas în sala de așteptare.
Sofia a fost consultată și medicii au decis să o țină sub supraveghere și să-i facă investigațiile necesare.
Andrei a rămas lângă noi.
La început n-am spus nimic.
După aproape o oră, telefonul lui a vibrat.
Mama lui.
A respins apelul.
Apoi încă unul.
Și încă unul.
La al patrulea a răspuns.
— Mamă, sunt cu Sofia.
Am auzit vocea lui Carmen chiar și de la distanță.
— Și serviciul?
— O să rezolv.
— Pentru asta am venit până acolo?
Andrei închise ochii.
— Eu te-am chemat. Am greșit.
— Ai greșit că m-ai chemat sau ai greșit că acum o lași pe Ioana să facă ce vrea?
Andrei s-a uitat la mine.
— Am greșit că am crezut că pot pleca de lângă copilul meu pentru că mâine am o prezentare.
Carmen a început să vorbească peste el.
De data aceasta, Andrei a întrerupt-o.
— Mamă, ajunge.
A închis.
Nu l-am felicitat.
Nu era nimic de felicitat.
Puțin înainte de șase dimineața și-a sunat managerul.
I-a explicat că fetița lui era internată și că nu putea ajunge la prezentarea de la nouă.
Conversația a durat mai puțin de două minute.
Când a închis, a rămas privind telefonul.
— Au mutat partea mea pentru vineri.
N-am spus nimic.
— Atât, continuă el. Două minute.
— Da.
S-a lăsat pe scaun.
— Eram gata să plec de aici pentru ceva ce s-a rezolvat în două minute.
— Nu prezentarea este problema, Andrei.
— Știu.
— Nu. Cred că abia acum începi să înțelegi.
În jurul orei șapte, Alina a ajuns la spital.
Când și-a văzut fratele, s-a oprit.
— Ai rămas.
— Da.
— Mama unde este?
— A plecat.
Alina s-a uitat la mine, apoi din nou la el.
— Știi ce mi-a spus mama când s-a născut primul meu copil?
Andrei ridică privirea.
— Ce?
— Că soțul meu nu trebuie trezit noaptea, pentru că el muncește.
Andrei nu spuse nimic.
— Și știi cât a durat până când am ajuns să nu mai pot?
— Alina…
— Un an. Pentru că de fiecare dată când îi ceream ajutorul lui Cătălin, mama îmi explica mie că sunt mamă și trebuie să mă descurc. Exact ce i-a spus Ioanei în seara asta.
Pentru prima dată, am văzut altceva pe chipul lui Andrei.
Nu frică.
Rușine.
Alina continuă:
— Mama nu te-a învățat să fii un tată rău. Dar te-a învățat că oboseala ta valorează mai mult decât oboseala femeii de lângă tine.
— Ajunge, spuse el încet.
— Nu. Pentru că Ioana m-a sunat la două noaptea să mă întrebe dacă poate veni cu copilul la mine. Asta înseamnă că lucrurile au mers deja prea departe.
Andrei s-a uitat spre mine.
— Chiar ai fi plecat?
— Da.
— Cu Sofia?
— Da.
— Pentru cât timp?
— Până când aș fi știut dacă mă întorc la un soț și la un tată sau doar la un bărbat care locuiește cu noi și participă când îi este comod.
N-a răspuns.
Sofia a rămas sub supraveghere până în după-amiaza următoare.
Starea ei se stabilizase, iar medicul ne-a explicat ce aveam de făcut acasă și când trebuia să revenim.
Când am ieșit din spital, Alina ne aștepta cu mașina.
Andrei s-a uitat la ea.
Apoi la mine.
— Mergi la Alina?
— Da.
A inspirat adânc.
— Pot să vin să o văd pe Sofia?
— Bineînțeles. Ești tatăl ei.
— Și noi?
— Noi nu se repară în parcarea spitalului.
A dat din cap.
De data aceasta n-a încercat să mă convingă.
În următoarele zile a venit zilnic.
Nu cu flori.
Nu cu promisiuni.
A venit să stea cu Sofia.
A adus medicamentele prescrise.
A mers singur la controlul următor când eu am avut nevoie să dorm.
Și, pentru prima dată de când deveniserăm părinți, nu m-a întrebat ce trebuia să facă.
După o săptămână, ne-am așezat la masa Alinei.
— Vreau să vă întoarceți acasă, spuse el.
— Știu.
— Dar înțeleg că nu este suficient să vreau eu.
Am discutat aproape două ore.
Despre nopți.
Despre consultații.
Despre serviciu.
Despre faptul că nu mai acceptam ca mama lui să intre în căsnicia noastră de fiecare dată când responsabilitatea devenea incomodă.
Și mai ales despre un lucru:
Andrei nu avea să-mi mai “ajute” cu Sofia.
Avea să fie tatăl ei.
Carmen nu a acceptat schimbarea.
Când a aflat că Andrei urma să se ocupe alternativ de nopți, a spus că îl manipulez.
Când el a luat o zi liberă pentru un control medical, i-a spus că își distruge cariera.
Când ne-am întors acasă, a venit fără să ne anunțe și a încercat din nou să-mi explice cum ar trebui împărțite responsabilitățile.
De data aceasta n-am spus nimic.
Andrei a deschis ușa.
— Mamă, Ioana nu mai discută cu tine despre cum ne creștem copilul.
— Dar eu încerc doar să vă ajut.
— Atunci ajută-ne respectând ce am decis noi.
— Te-a schimbat.
Andrei a clătinat din cap.
— Nu. Doar că până acum îți era mai comod cum eram.
Carmen a plecat furioasă.
N-a fost o transformare miraculoasă.
Au urmat certuri.
Au existat nopți în care Andrei a fost obosit și iritat.
Au existat dimineți în care și eu am fost.
Dar câteva luni mai târziu, într-o noapte, Sofia a început să plângă.
M-am trezit și am întins mâna spre veioză.
Partea cealaltă a patului era deja goală.
L-am găsit pe Andrei în camera ei, cu Sofia în brațe.
— Ce are?
— Cred că îi ies dinții. I-am verificat temperatura. Nu are febră.
— Stau eu cu ea.
— Nu. Culcă-te. Mâine te trezești devreme.
Am rămas în ușă și l-am privit.
Cu câteva luni înainte, într-un spital, același bărbat fusese gata să plece de lângă copilul lui pentru că dimineața avea o prezentare.
Acum nu făcea nimic extraordinar.
Nu era un erou.
Era pur și simplu tatăl ei.