Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Tăcerea lui Radu mi-a răspuns mai clar decât ar fi putut s-o facă orice replică.
— Ai auzit ce a spus mama ta?
Radu și-a ridicat privirea.
— Nu vreau să mă puneți să aleg între voi.
— Nu te-a pus nimeni să alegi. Vorbim despre banii noștri.
Doina a râs scurt.
— “Banii noștri”. De parcă Radu nu pune de două ori mai mult decât tine.
M-am întors spre ea.
— De unde știți cât pune fiecare?
Doina a tăcut.
Radu s-a încordat.
Atunci am înțeles că discuțiile despre finanțele noastre nu rămăseseră nici ele între noi.
— I-ai spus?
— Mama știe că muncesc mult.
— Nu asta te-am întrebat.
— Alina, ajunge.
Am plecat singură.
Nu pentru că nu mai aveam ce spune, ci pentru că în seara aceea devenise limpede că problema era mai mare decât un colier.
În zilele următoare am verificat extrasele contului comun.
Nu mi-a trebuit să intru în casa nimănui și nici să caut prin sertare.
Plățile erau acolo.
Televizorul.
Hotelul din Sovata.
Frigiderul.
Bijuteria.
O tabletă.
Și un avans pentru încă un sejur, programat pentru octombrie.
În total, Radu folosise în câteva luni aproape 58.000 de lei din fondul nostru comun.
Când am verificat transferurile, am observat și altceva.
Sora lui mai mică, Cristina, nu apărea nicăieri.
Știam că fusese concediată cu o lună înainte și că se mutase temporar înapoi la mama lor.
Am sunat-o.
Nu i-am spus ce intenționam să fac. Am întrebat-o doar cum se descurcă.
La început a spus că e bine.
Apoi a recunoscut că îi ceruse lui Radu un împrumut de 5.000 de lei ca să-și poată plăti chiria restantă, transportul și reînnoirea unei certificări de care avea nevoie pentru a aplica la câteva posturi.
Radu o refuzase.
— Mi-a spus că trebuie să învăț să fiu responsabilă, mi-a zis Cristina. Că familia nu poate să mă salveze de fiecare dată.
Am rămas cu telefonul la ureche fără să spun nimic.
Trei săptămâni după ce îi spusese asta surorii lui, cumpărase colierul de 32.400 de lei.
Atunci am făcut ceea ce Radu susținea că avea dreptul să facă și el.
Am folosit bani din fondul comun pentru familie.
Am plătit restanțele Cristinei, certificarea profesională și cheltuielile ei de bază pentru următoarele două luni, cât să poată căuta un serviciu fără să depindă complet de Doina.
Puțin peste 41.000 de lei.
Nu i-am spus lui Radu.
A aflat trei zile mai târziu.
A intrat în apartament cu telefonul în mână.
— Ce naiba ai făcut?
Eram în bucătărie.
— La ce te referi?
— Patruzeci și una de mii de lei lipsesc din cont.
— Nu lipsesc. I-am folosit.
— Pentru ce?
— Pentru Cristina.
A rămas nemișcat.
— Sora mea?
— Avea nevoie de ajutor.
— Ai luat 41.000 de lei din contul nostru fără să vorbești cu mine?
— Da.
— Ești serioasă?
— Foarte.
— Sunt bani pentru casa noastră!
— Știu.
— Nu poți să iei pur și simplu zeci de mii de lei și să-i dai cuiva!
L-am privit.
— E familie.
Radu a înțeles imediat.
Dar, spre deosebire de povestea pe care mi-o imaginasem în cap, nu și-a cerut scuze.
S-a înfuriat și mai tare.
— Nu e același lucru.
— De ce?
— Pentru că ai făcut-o ca să mă pedepsești.
— Iar tu ai făcut-o pentru că ai decis singur că mama ta merită banii noștri.
— Mama mea m-a crescut singură ani de zile.
Asta era prima dată când spunea adevăratul motiv.
După divorțul părinților lui, Doina muncise mult și renunțase la destule ca să-i țină pe el și pe Cristina la școală.
Radu transformase de ani întregi recunoștința într-o datorie fără limită.
— Atunci ajut-o din banii tăi personali.
— Pun mai mult decât tine în fondul ăla.
— Și eu sunt soția ta, nu chiriașa care contribuie mai puțin și trebuie să tacă.
Fața i s-a schimbat.
— Dacă așa vezi lucrurile, poate ar trebui să nu mai punem deloc banii la comun.
— Poate.
Nu se așteptase la răspunsul acela.
A doua zi, Radu și-a mutat salariul în contul lui personal.
Nu a fost un gest simbolic. A făcut-o ca să-mi demonstreze că fără contribuția lui mai mare nu puteam susține singură toate cheltuielile casei.
Am făcut același lucru cu salariul meu.
Am lăsat în contul comun numai suma necesară pentru rate, utilități și cheltuielile casei, proporțional cu veniturile noastre.
Pentru prima dată după ani de zile, Radu nu mai avea un fond comun mare din care să finanțeze ce hotăra singur.
Doina a aflat repede.
M-a sunat în aceeași seară.
— Ești mulțumită? L-ai făcut să-și separe banii de nevastă-sa.
— Radu și-a separat singur banii.
— Din cauza ta.
— Nu. Din cauza faptului că nu acceptă ca regula lui să fie valabilă și pentru mine.
— Cristina ți-a băgat prostii în cap.
— Cristina nu mi-a băgat nimic în cap.
— I-ai dat 41.000 de lei doar ca să-l întorci împotriva mamei lui.
— Am ajutat-o pe fiica dumneavoastră exact când fiul dumneavoastră i-a spus că familia nu e obligată s-o salveze.
A urmat o tăcere.
Apoi Doina a spus:
— Banii aceia pentru octombrie erau deja promiși.
— Ce bani?
N-a mai răspuns.
Am închis și m-am uitat la Radu.
Era în hol.
Auzise.
— Ce bani erau promiși pentru octombrie?
— Sejurul.
— Doar sejurul?
N-a răspuns.
Am deschis din nou extrasul.
Avansul pe care îl văzusem era mult prea mare pentru două nopți la hotel.
După câteva minute, Radu a recunoscut.
Nu era doar un sejur.
Îi promisese mamei lui că va plăti aproape 30.000 de lei pentru renovarea băii și schimbarea centralei înainte de iarnă.
Din același fond comun.
Fără să-mi spună.
— Și când aveai de gând să aflu?
— După ce era făcut.
— De ce?
— Pentru că știam că o să spui nu.
Acolo s-a terminat pentru mine discuția despre “ajutorarea familiei”.
Nu ascunsese cheltuielile fiindcă nu se gândise să-mi spună.
Le ascunsese fiindcă știa că nu eram de acord.
I-am spus că fondul comun mare nu va mai exista.
Radu s-a opus.
A spus că o căsnicie în care fiecare își ține banii separat nu era ceea ce își dorise.
— Nici eu nu mi-am dorit asta.
— Atunci pune lucrurile la loc cum erau.
— Nu cât timp “cum erau” înseamnă că tu hotărăști și eu aflu după.
Trei zile am dormit în camere separate.
Doina îl suna zilnic.
Îi spunea că îl îndepărtez de familie, că îl controlez și că o să ajungă să-mi ceară voie și pentru o cafea.
De data asta însă Radu avea o problemă pe care nu o putea rezolva spunându-mi pur și simplu că el câștigă mai mult.
Banii erau deja separați.
Dacă voia să plătească renovarea mamei lui, putea.
Dar trebuia s-o facă exclusiv din partea lui, după ce își achita contribuția la casă.
Când și-a făcut calculele, n-a mai rămas aproape nimic pentru renovare.
A anulat-o.
Doina a venit la noi acasă în seara în care a aflat.
— Din cauza ei faci asta?
Radu a rămas tăcut.
Doina a arătat spre mine.
— De când ești cu femeia asta, ai uitat cine a făcut sacrificii pentru tine.
— Mamă…
— Eu te-am crescut. Eu am tras pentru tine. Și acum îmi spui că nu poți să mă ajuți pentru că nevastă-ta ține socoteala?
Radu a ridicat capul.
— Pot să te ajut.
— Atunci ajută-mă.
— Din banii mei.
Doina s-a oprit.
— Ce?
— Din banii mei personali. După ce îmi plătesc partea mea din casă.
— Și ce diferență face?
Radu s-a uitat spre mine, apoi din nou la mama lui.
— Diferența e că până acum