Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Doina și-a ridicat bărbia.
— Faptul că iei totul atât de personal.
— Mi-ați spus „proastă cu bani” în fața tuturor.
— Dumnezeule, Natalia, este o nuntă. Oamenii glumesc.
— Și partea în care eu urmează să vă întrețin familia?
Vlad s-a ridicat.
— Gata. Terminăm aici.
— Nu. Vreau un răspuns.
M-a prins ușor de braț.
— Vorbim acasă.
Mi-am tras mâna.
— De ce acasă? Spune-mi acum că mama ta a mințit.
Vlad a tăcut.
Doina s-a uitat la el.
Apoi a spus:
— Nu a mințit nimeni. Doar că unele lucruri nu se discută în fața tuturor.
Am simțit imediat schimbarea.
— Ce lucruri?
— Mamă, taci, a spus Vlad.
Prea târziu.
Doina îl privi iritată.
— Păi dacă tot face atâta scandal, spune-i. Oricum va trebui să afle.
— Să aflu ce?
Vlad s-a întors spre mine.
— Natalia, nu aici.
— Ba exact aici.
Doina a lăsat paharul jos.
— Este vorba despre afacerea pe care vrea Vlad s-o înceapă.
Am rămas nemișcată.
— Ce afacere?
Vlad și-a trecut mâna peste față.
— Voiam să discutăm după nuntă.
— Despre ce?
— Am găsit o oportunitate cu un prieten.
— Și ce legătură are asta cu mine?
Doina a răspuns înaintea lui:
— Are nevoie de capital.
— Mamă!
M-am uitat la Vlad.
— Cât?
N-a răspuns.
— Vlad, cât?
— Cincizeci de mii de euro.
Am crezut că am auzit greșit.
— Și tu ai cincizeci de mii de euro?
— Nu.
— Atunci de unde îi iei?
Din nou tăcere.
Doina a intervenit:
— De la bancă.
Începusem să înțeleg.
— Și banca îți dă cincizeci de mii fără garanții?
Vlad și-a coborât vocea.
— Putem garanta creditul.
— Cu ce?
Privirea lui a fost suficientă.
Apartamentul.
Apartamentul meu.
— Nu.
— Natalia, ascultă-mă.
— Tu plănuiai să pui apartamentul meu garanție?
— Nu fără acordul tău.
— Dar ai discutat deja despre asta.
— Doar am analizat posibilitatea.
— Cu cine?
Vlad nu răspunse.
Doina însă nu mai avea răbdare.
— Cu banca, evident. Și cu asociatul lui. Trebuia să știe dacă se poate face.
M-am uitat la ea.
Apoi la el.
— Ai mers la bancă înainte să vorbești cu mine?
— Am cerut informații.
— Despre cum să folosești apartamentul meu.
— Care urma să fie casa noastră!
A spus-o prea tare.
Câteva persoane de la mesele apropiate s-au întors spre noi.
— Nu, Vlad. Era apartamentul meu înainte să te cunosc și este în continuare al meu.
— Vezi? Exact despre asta vorbeam! a izbucnit Doina. Mereu „al meu”, „banii mei”, „apartamentul meu”. Cum să construiască băiatul meu ceva dacă tu gândești așa?
Am privit-o câteva secunde.
Acum gluma de la toast avea sens.
Nu fusese o glumă.
Pentru ei, banii mei deveniseră deja o resursă a familiei.
— De când pregătiți asta?
Vlad a oftat.
— De câteva luni.
Aproape că am râs.
— Câteva luni?
— Voiam să fiu sigur că proiectul este bun înainte să te implic.
— Nu. Voiai să fie totul pregătit înainte să-mi ceri semnătura.
— Natalia…
— Spune-mi că nu este adevărat.
A tăcut.
Și atunci am înțeles că problema era mai mare decât creditul.
Omul cu care tocmai îmi sărbătoream nunta luase deja decizii despre proprietatea mea fără mine.
— Mai există ceva ce nu știu?
— Nu.
Doina și-a întors privirea.
Am văzut-o.
— Doina?
— Nu mă băga pe mine.
— Mai există ceva?
Vlad a spus repede:
— Nu.
Dar mama lui a izbucnit:
— Doar cei cinci mii. Atât.
Vlad a închis ochii.
— Ce cinci mii?
Doina a înțeles prea târziu.
— Nimic.
— Vlad?
S-a așezat.
— Am dat un avans.
— Din ce bani?
— Din economiile mele.
— Pentru ce?
— Pentru intrarea în afacere.
— Deci ai plătit deja cinci mii de euro pentru un proiect care depinde de apartamentul meu?
— Îi recuperăm.
— Dacă eu nu semnez?
N-a răspuns.
— Vlad, dacă eu nu semnez, ce se întâmplă cu cei cinci mii?
— Îi pierd.
Acolo era presiunea.
Nu urma să-mi prezinte o idee și să mă întrebe dacă sunt de acord.
Urma să-mi spună că deja plătise, că banii se pierdeau, că eram soția lui și că trebuia să-l ajut.
Iar Doina știa.
— De aceea toastul, am spus.
— Ce legătură are? întrebă ea.
— Foarte mare. Dumneavoastră chiar credeați ce ați spus.
Doina s-a ridicat.
— Eu vreau doar ca fiul meu să aibă o șansă.
— Atunci garantați dumneavoastră creditul cu locuința dumneavoastră.
A rămas nemișcată.
— Ce?
— Dacă afacerea este atât de sigură, puneți-vă apartamentul garanție.
— Nu fi obraznică!
— De ce? Este prea riscant?
N-a răspuns.
Vlad s-a apropiat de mine.
— Natalia, te rog. Putem rezolva.
— Putem.
Pentru o clipă, pe chipul lui a apărut speranța.
— Nu semnez nimic.
— Natalia…
— Iar cei cinci mii pe care i-ai riscat fără să-mi spui sunt problema ta.
Doina a început să protesteze, dar Vlad a ridicat mâna.
— Mamă, ajunge.
— Acum îmi spui mie să tac?
— Da.
Apoi s-a uitat la mine.
— Am greșit.
— Da.
— Dar asta nu înseamnă că trebuie să distrugem totul astăzi.
M-am uitat în jur.
La mesele pregătite.
La florile pentru care plătisem.
La oamenii care veniseră să ne sărbătorească.
Apoi la bărbatul care considerase că poate pregăti luni întregi o afacere bazată pe proprietatea mea și să-mi spună abia când refuzul meu avea să-l coste mii de euro.
— Nu eu am început să distrug ceva astăzi, Vlad.
Mi-am luat geanta și am plecat din sală.
Nu am rezolvat căsnicia în acea seară.
Și nici în următoarea săptămână.
Am separat imediat finanțele și am refuzat orice document legat de afacerea lui.
Vlad a pierdut avansul.
Pentru prima dată, consecința unei decizii luate fără mine a rămas la omul care o luase.
Doina m-a acuzat luni întregi că îi distrusesem fiului ei șansa.
Vlad, în schimb, a încetat treptat să mai spună asta.
Căsnicia noastră n-a supraviețuit.
Nu pentru că am refuzat să-i garantez un credit.
Ci pentru că, după ce am aflat cât de multe hotărâri luase deja fără mine, n-am mai putut avea încredere că următoarea decizie importantă avea să fie într-adevăr a noastră.
La câteva luni după divorț, am rămas singură în apartamentul meu.
Într-o seară mi-am amintit cuvintele lui din dimineața nunții:
„După ziua asta nu mai există al meu și al tău.”
Greșise.
Într-o căsnicie există lucruri comune.
Dar există și limite, proprietăți și decizii pentru care dragostea nu poate înlocui consimțământul.
Iar apartamentul meu era încă al meu.