Andrei râse.
— Mariana nici măcar nu știe să citească un extras de cont fără ajutorul meu.
Bianca zâmbi, dar ceva din hotel o incomoda.
Litera A era peste tot.
Pe șervețele.
Pe halate.
Pe pahare.
Pe cartonașul de bun venit găsit pe masă după jacuzzi.
Pe el scria:
„Sperăm ca șederea dumneavoastră la Grand Hotel Alvar să fie de neuitat. Dorim să vă simțiți ca acasă.”
Andrei îl citi de două ori.
— Ce ciudat, murmură Bianca.
— Un simplu detaliu al hotelului.
Și îl aruncă la coș.
Dar pentru prima dată în tot weekendul, Andrei Dumitrescu simți că ceva îi scapă de sub control.
A doua zi, când coborî la restaurant cu Bianca la braț, încă se prefăcea sigur pe el.
Nu știa că masa cu numărul șapte fusese pregătită special pentru el.
Nu știa că toți angajații cunoșteau adevărul.
Nu știa că la ora 20:15 soția lui urma să intre pe ușa principală.
Restaurantul era aproape plin.
Lumina caldă se reflecta în paharele de cristal, iar un pianist cânta încet într-un colț.
Andrei stătea relaxat.
Bianca își făcea poze cu telefonul.
— Cred că este cel mai frumos loc în care am fost vreodată, spuse ea.
Andrei zâmbi.
— Obișnuiește-te.
Exact atunci, conversațiile din sală începură să se stingă.
Oamenii se întorceau discret spre intrare.
Bianca observă prima.
— Cred că a venit cineva important.
Andrei își ridică privirea.
Și sângele îi îngheță în vene.
Mariana pășea calm printre mese.
Nu era îmbrăcată spectaculos.
Purta un costum elegant și simplu.
Dar toți angajații se opreau și o salutau.
Unii înclinau capul.
Alții îi zâmbeau cu respect.
Directorul hotelului mergea câțiva pași în urma ei.
Andrei se ridică brusc.
— Mariana?
Bianca clipi confuză.
— O cunoști?
Mariana ajunse lângă masă.
Privi întâi către Bianca.
Apoi către Andrei.
Și zâmbi.
— Bun venit în hotelul meu.
Tăcerea deveni apăsătoare.
Bianca se uită când la unul, când la altul.
— Hotelul tău?
Mariana își întoarse privirea spre ea.
— Da. Al familiei mele. De peste patruzeci de ani.
Fața Biancăi se albi.
Andrei încercă să râdă.
— Mariana, nu este momentul pentru…
— Ba este momentul perfect.
Directorul hotelului puse un dosar pe masă.
Andrei îl recunoscu imediat.
Era sigla companiei lui.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că accesul tău la toate conturile grupului a fost revocat în această dimineață.
Zâmbetul îi dispăru.
— Nu poți face asta.
— De fapt, pot.
Avocatul familiei apăru lângă ei.
— Și deja am făcut-o.
Andrei începu să transpire.
— Mariana, putem discuta acasă.
— Acasă?
Ea îl privi calm.
— În apartamentul pe care l-am cumpărat înainte să te cunosc?
Nu găsi niciun răspuns.
Bianca părea din ce în ce mai mică în scaunul ei.
Mariana deschise dosarul.
— Transferuri neautorizate. Contracte semnate fără mandat. Utilizarea resurselor companiei în interes personal.
Fiecare propoziție era o lovitură.
— Și, desigur, relația cu o angajată aflată în subordinea ta directă.
Bianca se ridică speriată.
— Eu nu știam…
— Știu, răspunse Mariana.
Și chiar părea sinceră.
Pentru prima dată, furia nu se vedea pe chipul ei.
Doar dezamăgirea.
— Poți pleca, Bianca. Nu tu ești persoana cu care am ceva de discutat.
Femeia își luă geanta și plecă aproape fugind.
Andrei rămase singur.
În mijlocul restaurantului.
Înconjurat de oameni care văzuseră totul.
— Mariana…
— Timp de paisprezece luni am așteptat să îmi spui adevărul.
— Pot explica.
— Nu. Poți doar să accepți consecințele.
Ea împinse spre el documentele.
Cererea de divorț.
Acțiunea civilă.
Raportul financiar.
Totul era pregătit.
Totul era legal.
Totul era definitiv.
Andrei privi hârtiile.
Pentru prima dată în mulți ani nu mai avea control asupra situației.
Nu mai avea bani de folosit.
Nu mai avea influență.
Nu mai avea minciuni care să funcționeze.
Doar propriile alegeri.
Mariana îl privi câteva secunde.
Apoi se întoarse să plece.
— Mariana…
Ea se opri.
— Da?
Vocea lui era aproape o șoaptă.
— Când ai aflat?
Un zâmbet trist îi apăru pe chip.
— Cu mult înainte să aflu eu… au aflat oamenii care chiar țineau la mine.
Și plecă.
În urma ei, angajații își reluară activitatea.
Pianistul continuă să cânte.
Restaurantul reveni la normal.
Doar Andrei rămase nemișcat la masa șapte.
Singur.
În hotelul pe care îl considerase al altcuiva.
În timp ce Mariana urca spre biroul tatălui ei, simți pentru prima dată după mult timp că poate respira.
Nu pentru că îl învinsese.
Ci pentru că nu mai trebuia să se apere.
Iar uneori, cea mai mare victorie nu este să distrugi pe cineva.
Este să încetezi să îi mai permiți să te folosească.