Am scos obiectul cu grijă dintre firele colorate.
Era un teanc gros de scrisori.
Zeci de plicuri.
Unele vechi, îngălbenite de timp. Altele recente.
Toate aveau același lucru scris pe ele.
Numele meu.
Am rămas nemișcată.
Pe primul plic era trecută data de acum aproape un an.
L-am deschis.
Înăuntru se afla un cec bancar și o scrisoare.
„Dragă Andreea,
Dacă citești asta, înseamnă că nu am avut curajul să-ți spun adevărul. Banii pe care mi-i aduci în fiecare lună nu sunt pentru mine.”
Am auzit apa curgând în baie și mi s-a accelerat pulsul.
Am luat următoarea scrisoare.
Apoi încă una.
Și încă una.
Toate spuneau același lucru.
Toate erau adresate mie.
Toate erau sigilate.
Nu le trimisese niciodată.
Ușa băii s-a deschis.
— Ce faci?
Am ridicat privirea.
Mama s-a oprit în prag.
Pentru prima dată în viață, am văzut frică în ochii ei.
— Cred că ar trebui să-mi explici, am spus.
A rămas tăcută câteva secunde.
Apoi s-a așezat încet pe marginea patului.
— Ai găsit scrisorile.
Nu era o întrebare.
— Mi-ai luat bani timp de un an.
Vocea mi s-a frânt.
— Douăsprezece mii cinci sute de lei în fiecare lună. Aproape tot ce aveam.
Ea și-a plecat capul.
— Știu.
— Pentru ce?
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Pentru tine.
Am simțit un val de furie.
— Nu mai spune asta. Nu are niciun sens.
— Ba are.
A deschis geanta și a scos un dosar gros.
Mi l-a întins.
Înăuntru erau extrase bancare, contracte și documente notariale.
Le-am răsfoit fără să înțeleg.
Apoi am văzut numele meu.
Pagină după pagină.
Conturi de economii.
Investiții.
Depozite.
Toate pe numele meu.
— Ce este asta?
— Banii tăi.
— Nu sunt banii mei. Eu ți i-am dat.
Ea a zâmbit trist.
— Exact.
Mi-a luat câteva secunde să înțeleg.
— Ai pus deoparte fiecare leu?
A încuviințat.
— În fiecare lună.
Am rămas fără cuvinte.
— Dar de ce?
A oftat adânc.
— Pentru că te văd.
M-am încruntat.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că te-am văzut muncind până la epuizare. Te-am văzut renunțând la vacanțe. La relații. La tine însăți.
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
— După ce a murit tatăl tău, ai început să trăiești doar pentru responsabilități.
Am privit din nou documentele.
Suma totală era uriașă.
Mai mare decât mi-aș fi imaginat.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că nu ai fi acceptat.
Știam că avea dreptate.
— Și atunci ai preferat să mă lași să cred că plătesc pentru tine?
— Am preferat să te oblig să economisești.
Am râs scurt, fără umor.
— Asta e cea mai absurdă metodă posibilă.
Pentru prima dată, ea a râs și ea.
— Da, probabil.
Apoi expresia i s-a schimbat.
— Dar există și alt motiv.
Mi-am ridicat privirea.
— Care?
— Doctorii mi-au spus acum șase luni că inima mea este mai slăbită decât credeam.
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
— Mamă…
— Nu mor mâine. Nici săptămâna viitoare. Dar am început să mă gândesc la viitor.
Mi-a prins mâna.
— Iar viitorul meu cel mai important ești tu.
Nu am mai putut să-mi opresc lacrimile.
— Nu trebuia să faci asta.
— Ba da.
Mi-a strâns degetele.
— Când am intrat în viața ta aveai opt ani și erai speriată. N-am fost mama care te-a adus pe lume.
Vocea i s-a înmuiat.
— Dar ai fost fiica pe care am ales-o.
În cameră s-a așternut o liniște blândă.
Toți anii aceia în care crezusem că îi plătesc o datorie de recunoștință se transformaseră în altceva.
Ea nu luase nimic de la mine.
Încercase să-mi ofere încă o dată un viitor.
M-am așezat lângă ea și am îmbrățișat-o.
Ca atunci când eram copil.
— Te iubesc, mamă.
Am simțit-o tremurând.
— Și eu te iubesc, Andreea.
Am rămas așa mult timp.
Iar când am plecat în acea seară, nu mai simțeam furie.
Doar recunoștință.
Pentru că femeia care nu era mama mea biologică își petrecuse încă o dată ultimii ani făcând exact ceea ce făcuse întotdeauna.
Având grijă de mine.