CONTINUAREA 👉Într-o seară, m-am întors de la serviciu și am simțit imediat că ceva nu era în regulă. Casa avea o liniște apăsătoare, un gol pe care-l simți în stomac înainte să-l înțelegi cu mintea. Când am intrat în dormitor, lada de cedru dispăruse.
– Paul? Ai mutat lada lui David? am întrebat, tremurând.
– Ce? Nu, de ce aș face asta? mi-a răspuns, confuz.
M-am năpustit prin toată casa, căutând cu disperare. Nimic.
Atunci am auzit zgomotul camionului de gunoi afară. Am alergat în garaj. Pe coșul de gunoi – o pungă neagră, legată frumos cu o fundă. Am deschis-o cu mâinile tremurânde… și acolo erau: hanoracul cu dinozaur, murdar de zaț de cafea; adidașii lui, murdari de coji de banane; desenele – mototolite, ude, distruse.
Am țipat ca un animal rănit. Paul a venit în fugă, m-a găsit prăbușită cu hainele lui David strânse la piept. Nu știa ce se întâmplase. Dar apoi, din spatele nostru, Elena a apărut în ușă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
– Unde e lada? am întrebat-o.
– Am aruncat-o. Era timpul. Ce fel de mamă rămâne blocată în trecut? Ar trebui să-mi mulțumești. Ți-am făcut un bine, mi-a răspuns rece.
Paul a explodat:
– Ieși. Ieși acum din casa noastră!
Dar ea a plecat calm, murmurând că sunt „prea sensibilă.”
Am rămas acolo, în garaj, ținând ce mai rămăsese din David. Dar în acea tăcere sfâșietoare, mi-am promis că nu voi mai plânge în tăcere. Nu voi mai ierta cruzimea. Avea să plătească pentru ce a făcut. Cu fiecare privire, cu fiecare cuvânt, avea să simtă greutatea gestului ei.
Am cumpărat o cameră de supraveghere mică și am montat-o în camera de oaspeți. Acolo stătea mereu Elena. Între timp, am realizat că brățara de argint dispăruse. Nu era în pungă. Am crezut că o pierdusem pentru totdeauna… până când, la o întâlnire de familie, am văzut-o la mâna Elenei.
Am întrebat:
– Ce brățară frumoasă! De unde o ai?
– Cadou de la o prietenă, a spus zâmbind fals.
Am știut imediat. A doua zi, am sunat toate amaneturile din oraș. La una dintre ele, proprietarul – un bărbat pe nume Ilie – mi-a confirmat:
– Da, doamna aceea a vândut recent niște bijuterii. Argint. Avem chitanța.
Era brățara lui David. Vândută pentru 200 de lei.
Am luat dovada. Și am așteptat. Am lăsat-o pe Elena să creadă că am renunțat. Dar în mine fierbea. A venit momentul. Am organizat o cină cu toți: Paul, socrul meu, sora lui Paul și, desigur, Elena.
Am gătit exact ce îi plăcea ei. Am zâmbit. Am jucat perfect rolul gazdei. Apoi, în mijlocul serii, m-am ridicat calm:
– Aș vrea să vă arăt ceva.
Am pornit televizorul. Imaginile de pe camera ascunsă rulau clar: Elena în dormitorul nostru, cotrobăind, luând lada, ducând-o spre garaj.
Toți au înghețat.
Ea a încercat:
– E o neînțelegere… Am vrut doar…
Am scos chitanța de amanet. Am pus-o în fața ei. Semnătura ei era acolo.
Paul s-a ridicat. Nici n-a mai țipat. Doar a spus, calm, dar ferm:
– Ai distrus ce era mai sacru pentru noi. Și pentru asta, nu mai ai ce căuta aici.
Dar mai aveam ceva. Am scos un mic reportofon. Și, cu vocea tremurândă, am apăsat „play.”
În camera noastră s-a auzit vocea lui David:
– Noapte bună, mami. Te iubesc până la lună și înapoi.
Toată lumea a început să plângă. Paul, sora lui, chiar și socrul meu.
– Asta e tot ce mi-a rămas, Elena. Ai încercat să-l arunci. Dar el trăiește mai mult decât oricine în inima mea. Și nu vei putea șterge asta niciodată.
Elena a plecat cu ochii în pământ. Nu a mai scos un cuvânt.
Au trecut două zile. Paul nu i-a mai răspuns. Sora lui mi-a scris, cerându-și iertare. Socrul meu mi-a spus că îi e rușine. Iar eu… eu știu că am făcut ce trebuia.
Am protejat memoria copilului meu. Am spus adevărul. Și l-am făcut să fie auzit.