Am terminat facultatea de medicină luna trecută. Încă mi se pare ireal. Mă uit uneori în oglindă și mă aștept să văd același adolescent speriat care învăța pe genunchi, la lumina slabă a străzii, în serile când ne tăiau curentul. Dar apoi îmi amintesc că nu mai sunt acolo. Am reușit. Am reușit amândoi.
Tot ce am realizat, am făcut datorită mamei mele, Elena. Ea e coloana vertebrală a vieții mele, femeia care a venit singură în România din Republica Moldova, fără nimic altceva decât o dorință de neclintit de a construi ceva pentru mine. Nu avea acte, nu avea rude, nu avea niciun sprijin. Dar avea o inimă uriașă și o voință de fier. A muncit în trei locuri diferite, a dormit în reprize de câteva ore și a învățat limba română singură, din cărți și de la televizor, în timp ce spăla hainele altora.
Și în tot acel haos, a reușit să mă adopte legal. Mi-a spus odată, cu lacrimi în ochi:
„Am vrut întotdeauna un suflet pe care să-l pot striga al meu. Dar mai ales, am visat să aud pe cineva spunându-mi ‘mamă.’”
Eu sunt brunet, cu trăsături românești, ea e blondă și micuță, cu pielea foarte albă. Când eram copil, lumea se uita ciudat la noi. Întrebau adesea dacă sunt pierdut, dacă am fost adoptat „de curând,” ca și cum o mamă n-ar putea iubi decât un copil care-i seamănă. Dar ea nu s-a clătinat niciodată. Mă ținea de mână și îmi spunea mereu:
„Nimeni nu-ți dă valoare, puiule. Tu o construiești, o sapi din piatră. Și când nu mai poți, eu te țin de mână până-ți amintești cine ești.”
A lucrat dublu ca să mă țină la un liceu bun. Făcea curățenie în casele altora, dar când ajungea acasă, îmi repeta lecțiile de biologie, mă întreba de latină, de istorie, de orice, doar ca să fiu pregătit. A plătit cursurile mele pentru admiterea la medicină în timp ce mâncam o singură masă pe zi, ca să ne ajungă banii.
Așa că atunci când am avut o escală de trei ore în București, în drum spre o conferință medicală internațională, primul meu gând a fost la ea. Am sunat-o imediat.
– Mamă, sunt trei ore, dar ți le dau pe toate. Hai să luăm prânzul împreună, la hotelul de lângă aeroport.
– Vai, băiatul meu, doar o îmbrățișare și-un borș? glumise ea.
– O să facem să conteze. Și nu-i orice hotel. Vreau să te simți respectată, așa cum meriți.
Am ajuns primul. Mă simțeam stângaci în sacoul meu, de parcă nu-l purtam natural. Dar voiam ca ea să vadă că tot ce a făcut n-a fost în zadar. Că sunt omul care sunt datorită ei. Apoi am văzut-o.
A intrat timid, cu un pulover gri simplu și o pereche de blugi curați. Purta pantofii ei bleumarin preferați – cei pe care îi păstrează în cutie, înveliți în hârtie. Nu purta machiaj, dar chipul ei radia liniște, forță și modestie. Pentru mine, era mai impunătoare decât orice candelabru din holul luxos.
Ridicam mâna să o salut când a fost oprită brusc. Un bărbat, probabil managerul hotelului, îmbrăcat elegant, cu trăsături reci și un zâmbet de dispreț, i-a tăiat calea.
– Hei! Tu ce cauți aici?
– Aștept pe cineva, a spus ea calm.
– Personalul de curățenie n-are ce căuta în hol. Te întorci în subsol. Ai uitat regulile?
– Eu… cred că vă înșelați, a spus mama uimită.
– Nu te juca! Ia-ți uniforma și mopul. Și data viitoare folosește liftul de serviciu. Nu înțeleg de ce trebuie să vă tot băgați unde nu vă e locul!
– Eu doar… a încercat să explice, dar el a ridicat tonul:
– Ia-ți mopul și fă curat! Și vezi-ți de treabă înainte să chem securitatea.
Îmi simțeam inima cum îmi bate în gât. M-am apropiat rapid, cu pași hotărâți, dar înainte să ajung, altcineva a intervenit.
– Ce se întâmplă aici?
Vocea venea de la un bărbat mai în vârstă, bine îmbrăcat, cu părul grizonat. Tonul lui calm a făcut toți ochii să se întoarcă spre el. Managerul s-a îndreptat brusc, sperând că va primi sprijin.
– Domnule director, această femeie e din personalul de curățenie. Trebuie redirecționată. Îi sperie pe oaspeți.
Dar directorul s-a uitat atent la mama și a făcut ochii mari.
– Elena? Tu ești?
– Domnule Victor? a spus mama, uimită.
S-au îmbrățișat imediat. Fără ezitare. Fără întrebări. Erau doi oameni care se regăseau după ani.
– Nu-mi vine să cred. Tu mi-ai salvat de atâtea ori banchetele! Nu te-am uitat niciodată.
Am ajuns lângă ei. Mama m-a prins de braț și mi-a spus, șoptit:
– E bine. Așa sunt lucrurile…
– Nu, mamă. Nu așa trebuie să fie.
Victor și-a întors privirea spre manager:
– Ești concediat. Îți golești biroul azi. Aroganța ta e inacceptabilă.
Bărbatul a încercat să protesteze, dar vocea lui a dispărut. Holul se umpluse de tăcere. Oaspeții se prefăceau că se uită în telefoane, dar cu toții ascultau.
Apoi Victor m-a privit:
– Tu trebuie să fii fiul Elenei. Felicitări! Ai fost crescut de o femeie incredibilă.
Mama a zâmbit jenată.
– El e doctor acum, domnule Victor. A muncit din greu.
– Nu, Elena, și tu ai muncit. Tu ai construit o viață, ai format un om. E o onoare să vă am pe amândoi aici.
Ne-a invitat la masă chiar în restaurantul hotelului. Mama era vizibil stânjenită, dar s-a așezat. Am întrebat-o dacă e bine.
– Doar mi-e rușine… am venit cu cei mai buni blugi ai mei.
– Și arăți impecabil, mamă, i-am spus.
Pe parcursul cinei, Victor a rememorat povești vechi: cum mama a salvat o nuntă în miez de noapte, cum a lipit un frigider cu bandă adezivă și a servit 200 de invitați fără ca nimeni să observe vreo problemă. Mama a râs din toată inima, pentru prima oară după mult timp.
– Tu erai sufletul echipei, Elena. Și mereu ai fost un lider. Nu doar o femeie de serviciu.
Cuvintele lui i-au netezit sufletul. Am văzut-o cum se redresează, cum își recapătă demnitatea, ca și cum cineva i-ar fi pansat o rană veche.
La final, Victor a condus-o până la ieșire. Când a ajuns taxiul, mama mi-a strâns mâna.
– N-am crezut c-o să apuc ziua asta… Să-mi văd băiatul doctor. Să fiu tratată cu respect.
– Mamă, tu ai făcut ca totul să fie posibil. Eu doar am mers pe urmele tale.
Și în timp ce o priveam cum se urcă în mașină, am simțit că fiecare pas pe care l-am făcut în viață a fost clădit pe umerii ei. Astăzi, toată lumea a văzut ceea ce eu știam de o viață: că mama mea a fost și va rămâne cel mai mare om pe care l-am cunoscut.