În clipa aceea, liniștea a căzut peste toți cei adunați. Doar ticăitul motoarelor încălzite se mai auzea în fundal, ca o bătaie de inimă colectivă. Paramedicii s-au oprit din mișcări, polițiștii și-au ținut respirația, iar fetița, cu obrajii umezi de lacrimi, și-a ridicat privirea către bărbatul care îi rostise numele.
Sofia. Așa o chema. Și, cumva, toți au înțeles că nu era o simplă întâmplare.
Motociclistul întins la pământ gemea ușor, prins între viață și moarte. Fetița își strângea mai tare palmele pe rana lui, ca și cum ar fi știut că, odată ce va da drumul, firul subțire care îl lega de lume s-ar rupe.
Bărbatul coborât de pe Harley s-a apropiat cu pași nesiguri. Era masiv, cu brațe tatuate și ochi în care se citea o durere adâncă, dar acum părea doar un copil pierdut în fața unei minuni.
„Sofia… te-am pierdut acum cinci ani… la incendiu…” a șoptit el, abia stăpânindu-și glasul.
Fetița l-a privit cu ochi limpezi, mari, și a clătinat ușor din cap. „Nu m-ai pierdut. Am fost aici, doar că nu m-ai văzut.”
Un murmur a trecut prin mulțime. Polițiștii se uitau unii la alții, paramedicii schimbau priviri pline de întrebări. Totul părea desprins dintr-o poveste veche, din acelea pe care bunicii le spun iarna, la gura sobei, despre suflete care se întorc când sunt chemate de iubire.
Frații motociclistului, unul câte unul, s-au dat jos de pe motoare și s-au strâns în jur. Niciunul nu a îndrăznit să o atingă pe fetiță, de parcă ar fi fost din altă lume. Doar o priveau, cu respect și teamă, ca pe un semn divin.
Atunci, Sofia a rostit cu voce blândă: „Nu vă temeți. El va trăi. Dar trebuie să îi arătați drumul, să nu-l mai lăsați singur. Mi-a promis că nu se va mai pierde de familie.”
Și, ca prin miracol, motociclistul a deschis ochii. Respirația îi era grea, dar vie. Privirea i s-a fixat asupra fetiței, iar colțul gurii i s-a ridicat într-un zâmbet slab.
„Îngerul meu mic…”, a murmurat el.
Paramedicii, treziți parcă dintr-o vrajă, s-au repezit să îl stabilizeze. Dar nici atunci, fetița nu s-a desprins de el până ce nu a fost urcat în ambulanță. Apoi, s-a întors către bărbatul care îi rostise numele și i-a spus:
„Ai grijă de el. Eu am făcut partea mea. Restul e la voi.”
Și, în clipa în care sirenele au pornit, ea s-a ridicat ușor, ca și cum pașii n-ar fi atins pământul. Mulțimea a încremenit: fetița părea să se dizolve în aer, ca o rază de lumină în zorii dimineții.
Un vânt rece a trecut peste drum, iar frunzele din șanț s-au ridicat ca într-un dans. Când toți au clipit, fata dispăruse.
Motocicliștii și-au făcut semnul crucii, unii îngenuncheau, alții șopteau rugăciuni vechi, învățate de la mamele lor. Pentru că în inima fiecărui român, oricât de dur ar fi, rămâne credința că îngerii umblă printre noi.
Și, de atunci, pe Route 27, frații din club nu mai trec fără să lase o floare la marginea drumului. Nu pentru motociclistul care a scăpat, ci pentru fetița în rochie de prințesă care le-a amintit tuturor că uneori, miracolele vin în cea mai fragilă și pură înfățișare.
Acolo, unde moartea bătuse la ușă, viața a fost adusă înapoi. Și toți cei care au văzut nu au mai uitat niciodată acea zi.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.