Am rămas o clipă în tăcere, ținând cheia franceză în mâini, fără să știu dacă trebuie să-i spun că nu pot lucra fără plată sau să mă las purtat de instinct. Era ceva la femeia aceea care mă dezarma, deși viața la frontieră m-a învățat să fiu dur și să nu las pe nimeni să profite de mine.
Elena privea în jur neliniștită, iar de pe șosea se ridica praful greu al verii. Într-un colț al atelierului, ventilatorul scârțâia, aruncând aer cald care nu ajuta la nimic. Mi-am șters fruntea cu dosul mâinii și i-am spus încet:
— Bine, hai să vedem ce putem face.
Ochii ei verzi se umeziră pentru o clipă. Era recunoștință amestecată cu teamă. Am început să lucrez, schimbând furtunul, pregătind radiatorul pentru sudură. Dincolo de gesturile mecanice, simțeam că se așezase o povară invizibilă între noi.
— De ce te grăbești atât? am întrebat, încercând să par casual, dar cu inima ciudat de curioasă.
Ea oftă.
— Trebuie să duc marfa până la răsărit. Dacă nu ajung, pierd tot. Și… oamenii care mă urmăresc nu sunt dintre cei care iartă.
Am ridicat privirea spre ea. Am înțeles că nu era o simplă poveste de drum, ci ceva mult mai serios.
Pe la noi, prin sate, oamenii cred în semne. „Dacă se uită omul drept în ochii tăi și nu clipește, spune adevărul”, zicea bunicul meu. Ei bine, Elena nu clipea. Și adevărul ei era greu ca plumbul.
Am lucrat ore întregi, iar ea nu s-a mișcat de lângă mine. Îmi întindea sculele, mă ajuta cum putea, de parcă ar fi fost parte din echipă. Din când în când, se uita spre drum, și tresărea la fiecare far care se aprindea în depărtare.
Când am terminat, era deja noapte. Am pornit camionul, și motorul a răspuns ca o inimă puternică. Elena și-a dus mâna la piept și a zâmbit pentru prima dată.
— Nu am cum să vă plătesc acum, Diego, a spus încet, dar am să-mi amintesc de dumneavoastră toată viața.
Am clătinat din cap.
— Nu banii sunt totul, Elena. La noi, în România, oamenii din sate au un obicei: când cineva e la necaz, îi dai o mână de ajutor, pentru că într-o zi, poate chiar tu vei fi cel care va avea nevoie.
Ea a clipit mirată.
— În România?
Am zâmbit.
— Da. Acolo m-am născut. Am venit aici acum mulți ani. Și am rămas cu învățămintele lor: „Cine face bine, găsește bine.”
Elena m-a privit lung, apoi a făcut un gest neașteptat. A scos din buzunar o mică icoană veche, cu Maica Domnului, și mi-a pus-o în mână.
— Nu am bani, dar am asta. E a mea de când eram copil. Poate vă poartă noroc.
Am rămas fără cuvinte. În mâna mea, icoana avea greutatea unei promisiuni. Nu era aur, nu era argint, dar simțeam că primisem ceva mult mai valoros.
Camionul ei se îndepărta pe șoseaua pustie, iar farurile dispăreau în noapte. Am rămas singur, cu icoana în palmă și cu un sentiment straniu că viața mea tocmai își schimbase direcția.
De atunci, în fiecare dimineață, când deschid atelierul și privesc spre drum, mă gândesc la Elena și la ochii ei verzi. Și la felul în care, într-o singură zi, o străină mi-a arătat că nu banii, ci inimile curate țin lumea în mișcare.
Iar icoana aceea, mică și uzată, stă și astăzi pe peretele atelierului. Oamenii o văd și zâmbesc, fără să știe povestea. Dar pentru mine, e amintirea vie a unei nopți în care am ales să cred în omenie, iar răsplata a venit într-un fel pe care nu l-aș fi putut imagina niciodată.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.