Au șters-o din viața mea ca și cum n-ar fi existat vreodată.
M-am dedicat muncii și creșterii Almei. Am terminat studiile și am început să proiectez case, nu doar să le construiesc. Oamenii au observat talentul meu.
În trei ani, aveam deja propria firmă. Alma creștea deșteaptă și veselă, leit mama ei.
Au trecut cinci ani. Viața a mers mai departe, iar durerea s-a transformat într-o bătaie abia simțită.
Până a sosit invitația.
Ștefan, cel mai bun prieten al meu de ani de zile, se căsătorea. Pierdusem legătura după ce el se înrolase în armată, dar acum voia să fiu la nunta lui.
„Ce zici, Almita? Mergem să-l vedem pe unchiul Ștefan însurându-se?”, am întrebat-o în timp ce colora.
„O să fie tort?”, a întrebat ea serioasă.
Am râs. „Da, unul mare și elegant.”
„Atunci mergem”, a decis, întorcându-se la desenul ei.
Nunta a avut loc într-un resort de pe litoral, plin de flori albe și adieri de mare. Ștefan m-a strâns în brațe cu putere când am ajuns.
Îl priveam pe Ștefan, fericit, radiind într-un costum impecabil, și nu puteam să nu simt un nod în gât. Îi știam toate cicatricile, poveștile din armată, nopțile în care îmi spunea că, dacă va scăpa, va dori doar o viață liniștită, cu o femeie care să-l iubească. Acum, în sfârșit, părea să-și fi găsit acel drum.
Dar inima mea tresălta neliniștită. Ceva mă apăsa, fără să știu ce.
Alma era încântată. Purta o rochiță albă cu fundiță, iar oamenii o complimentau la fiecare pas. Ea zâmbea, inocentă, necunoscând furtuna care urma.
Ceremonia a început. Muzica răsuna blând, valurile mării se loveau de stânci în depărtare, iar invitații se ridicau în picioare. Mireasa pășea încet, cu un voal lung ce-i acoperea chipul. Am simțit cum aerul mi se taie. Era ceva în felul în care mergea, în felul în care își ținea umerii, ceva familiar până la durere.
Ștefan a întins mâna, iar mireasa a ajuns lângă el. Preotul a început să vorbească, dar eu nu mai auzeam nimic. Tot ce simțeam era un murmur în urechi, ca un vuiet de furtună.
Momentul a venit. Ștefan a ridicat voalul.
Am înghețat. Ochii mei nu mă puteau minți. Era Lucia.
Trupul mi s-a înmuiat. Alma m-a tras de mânecă și mi-a șoptit: „Tati, de ce plângi?”
Dar nu puteam răspunde. Mireasa, femeia pe care o jelisem ani la rând, pe care o crezusem moartă, mă privea fix. Lacrimi i se adunau în colțurile ochilor.
Totul s-a prăbușit în mine. Am simțit cum întreaga viață construită, toți anii de muncă și speranță, se făceau praf.
Lucia trăia. Și urma să se mărite cu cel mai bun prieten al meu.
Invitații aplaudau, dar eu eram blocat într-o realitate paralelă. Îi vedeam chipul, identic, doar puțin mai matur, cu acea privire pe care o știam prea bine. Nu era o fantomă. Nu era un vis.
În clipa aceea, toate întrebările năvăleau: De ce? Cum? Cine mințise? Și, mai ales, cum putea să fie aici, în fața mea, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?
M-am ridicat brusc de pe scaun. Câteva capete s-au întors spre mine, dar nu-mi păsa. Alma m-a privit speriată, iar eu am îngenuncheat lângă ea, strângând-o în brațe.
Lucia a tresărit. Și-a mușcat buza, lacrimile i-au alunecat pe obraji.
Preotul și-a pierdut șirul cuvintelor, iar Ștefan s-a uitat nedumerit ba la mine, ba la mireasa lui.
„Ionuț?”, a întrebat el, vizibil confuz. „Ce se întâmplă?”
N-am putut răspunde. Doar o priveam pe Lucia. Și, în ochii ei, am văzut aceeași durere, aceeași dragoste și aceeași vină care mă mistuiseră ani de zile.
Am știut atunci că adevărul avea să iasă la iveală, chiar dacă urma să distrugă totul în jur.
Lucia și-a desprins mâna din cea a lui Ștefan și a făcut un pas spre mine. Invitații murmurau uimiți, camerele telefoanelor se ridicau, surprinzând fiecare clipă.
„Ionuț…”, a spus ea cu voce tremurată. „Iartă-mă.”
Ștefan a rămas stană de piatră, fără să înțeleagă. Alma s-a ascuns după mine, simțind tensiunea.
În acel moment, valurile s-au izbit mai puternic de stânci, ca și cum natura însăși ar fi vrut să însoțească furtuna ce se abătuse peste noi.
Totul se spulberase: prietenia mea cu Ștefan, liniștea pe care o găsisem, echilibrul fragil pe care îl construisem pentru Alma. Dar, mai presus de toate, imaginea femeii pe care o iubisem și pe care o crezusem pierdută pentru totdeauna.
Nunta s-a transformat într-un teatru al adevărului. Iar eu știam că nimic nu va mai fi la fel.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.