Într-o secundă care a părut o eternitate, Clara și-a retras brusc mâna, cuprinsă de panică. A vrut să creadă că fusese doar o impresie. Oboseala, stresul, vinovăția acumulată în timp. Însă nu era nicio halucinație. Pentru că ochii bărbatului – ochii care ar fi trebuit să rămână închiși pentru totdeauna – se deschiseseră. Doar pentru o clipă. Dar suficient cât să-i vadă negreala profundă a pupilelor, ca două prăpăstii fără sfârșit.
Un geamăt abia perceptibil îi scăpă de pe buze. Clara voia să țipe, dar nu putea. Gâtul i se încleștase, iar genunchii i se înmuiaseră. Încerca să își spună că era doar un reflex muscular, că nimic nu e real. Dar în următoarea clipă, mâna bărbatului se ridică și îi încleștă încheietura cu o forță care nu avea ce să caute într-un corp lipsit de viață.
— Nu… îmi lua… inelul… — auzi o voce joasă, spartă, ca un vânt care suflă printre ruine.
Clara izbucni într-un țipăt ascuțit. Trase cu putere, încercând să se elibereze, dar brațul încleștat nu ceda. În jurul ei, becurile de neon pâlpâiau intermitent, aruncând umbre ciudate pe pereți. Podeaua parcă se strângea în jurul ei, greoaie, imposibil de străbătut.
Într-un acces de disperare, își smulse brațul din strânsoare și făcu doi pași înapoi, dar ceea ce văzu o îngheță de tot: trupul bărbatului se ridicase pe jumătate de pe targă, iar din ochii săi goi răzbătea o intensitate stranie. Buzele, vineții și uscate, se mișcau ușor, de parcă murmurau rugăciuni uitate.
Inelul de pe deget părea să emită o lumină rece, aproape fosforescentă. Clara îl privea ca hipnotizată. Era clar acum: nu era un simplu obiect de lux, ci un simbol. Un avertisment. Un blestem.
— Este blestemat… — îngăimă ea, dar nu avu timp să termine gândul. Ochii mortului o fixau cu o intensitate de nedescris.
Încercă să fugă către ușă, dar era încuiată. Cheia dispăruse. Se întoarse înapoi, dar targa era goală. Bărbatul nu mai era acolo.
În tăcerea apăsătoare, se auziră pași grei, ritmați, venind dinspre coridor. Clara se lipi de perete, inima îi bătea haotic, iar respirația devenise superficială. Auzise destule povești despre suflete neliniștite, dar nu crezuse niciodată cu adevărat în ele. Până acum.
Șuieratul rece care însoțea pașii părea să-i pătrundă în oase. Simțea că nu mai are unde fugi. Imaginile tuturor furturilor trecute îi reveneau în minte: cercei de aur, ceasuri scumpe, bani din portofele, lucruri luate pe furiș, fără regret.
Ușa scârțâi ușor. În cadrul ei apăru bărbatul, în picioare, cu inelul strălucind pe deget și cu un zâmbet slab, sinistru, pe chipul palid.
— Acum… e rândul tău… — rosti cu o voce venită dintr-un alt tărâm.
Clara încercă să țipe, dar sunetul fu înghițit de întuneric.
A doua zi dimineață, colegii au găsit încăperea pustie. Targa era goală. Clara dispăruse. Iar singurul lucru rămas pe masa de oțel era un inel de aur, rece, greu, care părea să absoarbă lumina în loc s-o reflecte.
Nimeni nu l-a mai atins vreodată.