Înregistrarea arăta cum copilul apărea din senin în fața cinematografului, de parcă fusese lăsat acolo de o mână nevăzută. Nicio persoană nu părea să-l fi adus, iar oamenii care treceau pe lângă el îl ocoleau, ca și cum nu l-ar fi văzut.
M-am uitat la agentul de pază. Fața lui se schimbase, devenise palidă. A zis încet: „E imposibil. Aici, acum câteva săptămâni, a murit un copil…”
Am simțit un fior rece pe șira spinării. Înregistrarea era clară, dar realitatea părea mai înfricoșătoare decât orice poveste. Copilul din brațele mele era viu, cald, plângea. Și totuși, cum putea fi posibil ca nimeni să-l fi văzut venind?
Am hotărât să-l duc la poliție. În drum, oamenii se opreau și îl priveau, dar de fiecare dată când îi întrebam dacă îl cunosc, dădeau din umeri. Unii se fereau, făcându-și cruce, alții șopteau: „E copilul care a dispărut…”
În satul românesc, vechile obiceiuri încă trăiesc. Bătrânele povestesc la șezători despre sufletele care rătăcesc între lumi. Un copil pierdut e cel mai greu de adus înapoi, zic ele, pentru că lacrimile lui cheamă mereu mama.
Ajuns la poliție, am relatat totul. Au verificat bazele de date și, într-adevăr, copilul semăna perfect cu un băiețel dispărut în urmă cu câteva luni. Mama lui îl căuta încă, împărțind afișe prin sate, rugându-se la icoane și aprinzând lumânări la biserică.
Am mers împreună la casa femeii. Când a deschis ușa și l-a văzut, a căzut în genunchi, plângând. „Ești tu… ești tu, puiul meu!”
Copilul s-a întins către ea, iar în acel moment am înțeles că niciun mister nu e mai puternic decât dragostea unei mame. Nu știu cum s-a rătăcit, nu știu ce forțe l-au adus înapoi, dar lacrimile acelei femei erau dovada că minunea se întâmplase.
În curtea mică, vecinii s-au adunat repede. Unii spuneau că e voia lui Dumnezeu, alții că sufletul copilului fusese protejat de îngeri. Dar toți au căzut de acord asupra unui singur lucru: satul nu va mai uita niciodată acea zi.
În România, credința și poveștile se împletesc. Oamenii mai pun încă busuioc la icoane, mai stropesc pragul casei cu agheasmă și aprind lumânări pentru vii și morți. Iar atunci, privind mama cu fiul ei strâns la piept, am înțeles că minunile nu sunt departe. Ele se nasc acolo unde iubirea nu se stinge niciodată.
Acea zi s-a încheiat cu clopotele bisericii bătând singure, de parcă vesteau întregii lumi că sufletul pierdut se întorsese acasă. Și poate că nimeni nu va afla vreodată adevărul deplin, dar toți cei prezenți au știut că au fost martori la ceva sacru, ceva ce va fi povestit generații la rând.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.