Un sunet sec a spart tăcerea pădurii. Bărbatul cu cicatrice se prăbuși la pământ, urlând de durere. Femeia nu se mișcase cu mult, doar îi sucise mâna și îi aplicase o lovitură precisă, de parcă repetase gestul de sute de ori.
Cei din jur înghețară pentru o clipă, incapabili să creadă că „prada” tocmai făcuse primul pas. Dar ea nu părea deloc tulburată. Se ridică în picioare, sprijinindu-l pe bătrân să se retragă în spatele ei, apoi privi cu asprime spre ceilalți.
— Aveți o ultimă șansă să dispăreți, — le spuse, cu vocea calmă, dar rece ca fierul.
Râsetele lor se stinseră. Câteva secunde de tăcere se lăsară peste loc. Apoi, șeful hohoti batjocoritor.
— O ultimă șansă? Fetițo, ești doar una! Noi suntem cinci!
Dar nu apucă să mai spună ceva. Femeia scoase din cizme un cuțit militar, lucind în lumina difuză a dimineții. Ținuta ei trăda antrenament și disciplină, iar ochii ardeau de hotărâre.
Primul se repezi spre ea cu un bâț, dar o mișcare rapidă, ca un dans, îl făcu să cadă la pământ cu bătaia scoasă din mâini. Altul încercă să o prindă din spate, însă femeia îl izbi de trunchiul unui stejar, scoțându-l din luptă.
În scurt timp, doar șeful rămase în picioare. Își mușca buza, furios, dar și neliniștit.
— Nu știi cu cine ai de-a face, — scuipă el printre dinți.
— Și tu nu știi ce înseamnă să nu cedezi, — răspunse ea.
Se aruncă unul asupra celuilalt. Lupta dură câteva clipe, dar în final, femeia îl imobiliză la pământ, apăsându-i gâtul cu genunchiul.
— Pleci acum și nu te mai întorci niciodată. Dacă nu, data viitoare nu vei mai pleca pe picioarele tale.
Privirea lui plină de ură o fixa, dar mâinile îi tremurau. În cele din urmă, făcu semn celorlalți rămași să o ia la fugă. În câteva clipe, pădurea redeveni liniștită.
Femeia își șterse transpirația de pe frunte, apoi se întoarse spre bătrân. Îi întinse mâna și îl ajută să se ridice.
— Sunteți rănit?
— Doar niște vânătăi… dar tu… tu ești ca fata mea de altădată, — spuse el cu vocea tremurată. — Ea tot așa, nu lăsa pe nimeni să calce peste slabi.
Ochii femeii se înmuiară pentru prima dată. Îl înveli cu haina ei și îl conduse spre poteca ce ducea la sat.
Când au ajuns la marginea pădurii, bătrânul îi șopti:
— Oamenii de aici nu uită binele. Vei fi pomenită mult timp pentru ce ai făcut azi.
Femeia zâmbi ușor, dar în ochii ei se citea și amărăciunea războaielor purtate, văzute și trăite. Nu căuta recunoștință, ci doar să nu mai vadă nedreptatea.
În depărtare, clopotul bisericii bătea de amiază, chemat parcă să alunge răul din pădure. Bătrânul își făcu cruce, iar femeia, deși în uniformă, îl imitase.
Și poate că atunci, în inima lor, amândoi știau că România încă mai avea oameni care nu se temeau să înfrunte întunericul.
În acea zi, pădurea nu mai era doar un loc al fricii, ci și un loc unde dreptatea biruise, unde demnitatea și curajul unei femei deveniseră scutul unui om neputincios.
Iar vestea avea să se ducă mai departe, ca în poveștile de altădată, rostite la șezători, când oamenii se strângeau în jurul focului și vorbeau despre cei care au avut puterea să stea drepți atunci când alții cădeau în genunchi.
Pentru că unele bătălii nu se poartă doar cu arme, ci și cu sufletul. Iar ea tocmai câștigase una.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate