Șapte ani. De șapte ani locuiesc în acest apartament, de șapte ani mă trezesc lângă soțul meu, de șapte ani suport privirile tăioase și vorbele grele ale mamei lui. Șapte ani în care aud același refren: „Ai venit de la țară și te-ai mutat direct într-un cuib gata făcut.” Soacra mea nu scapă nicio ocazie să-mi amintească faptul că, în ochii ei, sunt o străină în propria mea casă.
— Lena, iar ai lăsat vasele în chiuvetă, spune ea intrând în bucătărie fără să bată, așa cum face mereu. Are o cheie pe care i-a dat-o fiul ei chiar înainte de nuntă. I-am cerut de nenumărate ori să o ia înapoi, dar soțul meu a evitat mereu subiectul: „Lasă, e mama mea.”
— Aveam de gând să le spăl după prânz, răspund, fără să ridic privirea. Băiețelul nostru, David, în vârstă de cinci ani, stă lângă mine și mănâncă încet, aruncând priviri nesigure spre bunica lui. Copiii simt totul, chiar și atunci când adulții se prefac că nu.
— „Aveam de gând!”, pufnește ea ironic. Mereu „ai de gând”. Apoi vine fiul meu de la muncă obosit și găsește casa vraiște. Noroc că măcar copilul pare să iasă normal… nu ca tine.
Îmi strâng pumnii sub masă. Nu ca mine? Eu sunt cea care se trezește noaptea când copilul face febră. Eu sunt cea care îi citește povești, îl duce la grădiniță, merge la ședințe și stă cu el când e bolnav. Dar tac. Ca de obicei.
Soacra mea își plimbă privirea prin bucătărie ca și cum i-ar aparține. Ironia e că și ea a fost cândva „venită de aiurea”. Venise dintr-un sat din județul Botoșani la București, prin anii ’80, după ce s-a măritat. Dar acum se consideră „bucureșteancă get-beget”, iar eu sunt provinciala „venită peste”.
— Apartamentul ăsta e al familiei noastre de generații, spune ea cu satisfacție. A fost al bunicii fiului meu. Iar tu ești doar… oaspete. Un oaspete temporar.
„Oaspete temporar.” Așa m-a numit timp de șapte ani. Un oaspete temporar care i-a dăruit un nepot, care muncește de dimineața până seara și care și-a pus toate economiile în renovarea acestui apartament.
— Ajunge, spun obosită.
— Nu sunt mama ta! Sunt doamna Popescu! Și să nu-ți uiți locul. Eu sunt cea mai în vârstă aici, deci eu decid.
David își împinge farfuria.
— Bunico, de ce te superi pe mama?
— Mănâncă și las-o pe mama ta să învețe cum se ține o casă.
Seara, când soțul meu, Radu, se întoarce de la muncă, încerc din nou.
— Radu, nu mai pot. Mama ta vine când vrea, mă jignește, vorbește urât în fața copilului. Ia-i cheia.
Își scoate pantofii fără să mă privească.
— Lena, e mama mea. E singură… și, până la urmă, apartamentul a fost al bunicii mele.
— Suntem căsătoriți de șapte ani. Avem un copil. Ăsta e căminul nostru.
— Al nostru, da… dar actele sunt pe numele meu. Și mama s-a obișnuit să vină de când locuiam singur.
— Atunci trece jumătate din apartament pe numele meu. Oficial.
Se strâmbă.
— De ce atâtea formalități? Ne iubim.
Iubire. Da, probabil că ne iubim. Dar iubirea și siguranța nu sunt același lucru. Mi-a luat timp să înțeleg asta.
O săptămână mai târziu, părinții mei vin în vizită. Urmează să stea zece zile și să aibă grijă de David cât timp noi lucrăm. Tata e muncitor la o fabrică din Ploiești, mama asistentă medicală. Oameni simpli, dar care ne-au ajutat de fiecare dată. Au contribuit la renovarea băii, la mobilă, la tratamentele copilului când a fost bolnav.
— Faceți-vă comozi, le spun. Asta e casa noastră.
Radu îi primește politicos, dar îl văd neliniștit. Își sună mama să o anunțe.
A doua zi, eu și Radu plecăm la serviciu. Lucrez ca manager într-o agenție de turism. La prânz, mă sună mama, cu vocea tremurândă.
— Lena… a venit soacra ta. Spune că n-avem ce căuta aici.
Îmi îngheață sângele.
— Ce?
— Ne-a cerut să ne strângem lucrurile. Spune că apartamentul e al ei.
Aud în fundal vocea soacrei:
— Vin de pe nicăieri și se instalează ca la hotel!
Las totul și plec. Pe drum îl sun pe Radu.
— Mama ta îi dă părinții mei afară!
Ajung acasă și văd valiza lor pe hol. O valiză. Aruncată.
Soacra mea țipă, părinții mei sunt palizi, David plânge.
— Ce se întâmplă aici?! strig.
— Întreabă-i pe ai tăi! răspunde ea. Le-am explicat că asta nu e pensiune!
— Asta e casa mea! Și părinții mei sunt oaspeții mei!
— A ta? râde ea. Ai acte? Nu! Fiul meu are! Eu decid!
În clipa aceea intră Radu. Vede scena, copilul speriat, părinții mei umiliți. Fața i se schimbă.
— Mamă! Cum ai putut?!
— Te-am apărat!
— Ai umilit familia mea! Sunt bunicii copilului meu!
Ia valiza și o pune la loc.
— Nimeni nu pleacă. Și cheia o lași aici. Acum.
Pentru prima dată, mama lui tace. Scoate cheia și o lasă pe masă.
Pentru prima dată în șapte ani, simt că nu sunt singură.
Câteva zile mai târziu, mergem la notar. Radu îmi trece jumătate din apartament pe numele meu. Nu pentru bani. Pentru respect.
Când soacra revine, bate la ușă.
— Dacă vrei să-ți vezi nepotul, ești binevenită, îi spun calm. Dar eu nu mai sunt „oaspete”. Sunt soția fiului tău. Și asta e casa noastră.
Pleacă fără un cuvânt.
Poate într-o zi va înțelege. Dar chiar dacă nu, eu știu un lucru: mi-am câștigat locul, demnitatea și liniștea familiei mele.