Iubire. Da, probabil că ne iubim. Dar iubirea și actele sunt două lucruri diferite. Mi-a luat timp să înțeleg asta.
O săptămână mai târziu sosesc părinții mei. Plănuiesc să stea zece zile, să aibă grijă de Maxim cât timp noi ne terminăm concediul. Tata și mama sunt oameni simpli — el lucrează la fabrică, ea la spital. Dar de câte ori nu ne-au ajutat! Când am refăcut baia — ne-au dat două sute de mii de ruble. Când am cumpărat mobilă nouă — încă o sută de mii. Când s-a îmbolnăvit Maxim — banii lor ne-au salvat din nou.
— Mă bucur atât de mult că ați venit, — o îmbrățișez pe mama. — Lui Maxim i-a fost dor de bunica și bunicul.
— Numai să nu fim noi în cale, — se îngrijorează tata. — E înghesuit deja…
— Prostii, tată! Asta e casa noastră, familia noastră. Faceți-vă comozi.
Anton își întâmpină socrii cu căldură, ca de obicei. Îi respectă și le apreciază ajutorul. Dar îl văd că e neliniștit. Își sună mama să o anunțe că au venit părinții mei.
— Mamă, au venit părinții Lenei pentru o săptămână… Da, e bine, ce… Am înțeles.
A doua zi, eu și Anton mergem la serviciu. Părinții mei rămân cu nepotul — citesc, se joacă, gătesc prânzul. Maxim e fericit: bunica Vera îi povestește despre păsări și animale, iar bunicul Mihai îi arată trucuri de magie.
Lucrez ca manager într-o agenție de turism. La unu și jumătate mă sună mama, cu voce tremurândă:
— Lenocika, a venit soacra ta… Strigă că ne-am mutat aici fără voie…
Mi se strânge inima.
— Mamă, ce se întâmplă?
— Zice să ne strângem lucrurile și să plecăm. Că apartamentul e al ei și că nu ne-a invitat nimeni…
În fundal aud vocea Valentinei Petrovna:
— Ăștia veniți de pe străzi! Cred că pot să se instaleze oriunde! Asta e proprietate privată!
— Mamă, liniștește-te. Vin imediat. Dă-mi-o pe Valentina Petrovna la telefon.
— Nu vrea să vorbească. Lenocika, e foarte furioasă… Maxim s-a speriat…
— Unde e Maxik?
— În camera lui. Bunicul e cu el.
Las totul baltă și fug spre casă. Pe drum îl sun pe Anton:
— Mama ta îmi dă părinții afară!
— Ce?! Lena, vin și eu imediat.
— Și ia-i odată cheile! M-am săturat!
Ajung într-o jumătate de oră în loc de o oră. Valiza părinților stă la intrare. O valiză! Le-a aruncat lucrurile în stradă!
Urc scările și aud strigăte:
— Să nu cumva să vă instalați aici! Aveți propria fiică — să vă țină ea!
Deschid ușa cu cheia mea. Părinții mei sunt pe hol — nedumeriți. Mama plânge. Din cameră se aud sughițurile lui Maxim.
— Valentina Petrovna, ce se întâmplă?
Se întoarce spre mine, cu fața roșie de furie:
— Întreabă-ți părinții! Au decis să se instaleze aici! Le explic: asta nu e pensiune, asta e casă privată!
— Asta e casa noastră! — strig. — A noastră, a mea și a lui Anton! Și părinții mei sunt oaspeții mei!
— A noastră?! — râde isteric. — A ta? Tu nu ești nimeni aici! Ai acte pe apartament? Nu! Dar fiul meu are! Ceea ce înseamnă că eu conduc aici!…
Anton intră în apartament în timp ce vocea mamei lui încă răsună în coridor. Îi vede pe părinții mei cu ochii roșii, pe Maxim tremurând lângă bunicul său, pe mine cu lacrimile strânse în colțul ochilor. O clipă rămâne nemișcat, apoi fața i se întunecă.
— Mamă! — vocea lui tună. — Cum ai putut să faci așa ceva?
Valentina Petrovna clipește mirată, ca și cum nu ar înțelege ce greșeală a comis.
— Antoșa, ți-am apărat casa! Acești oameni s-au mutat aici ca și cum…
— Oprește-te! — izbucnește Anton. — Sunt socrii mei! Sunt părinții Lenei! Sunt bunicii copilului meu! Cum îți permiți să-i umilești?
Femeia rămâne fără replică. Nu se aștepta ca fiul ei să ridice tonul. Întotdeauna fusese de partea ei. Dar acum, ceva se frânsese.
Anton ia valiza părinților mei și o împinge înapoi în casă.
— Nimeni nu pleacă nicăieri, — spune hotărât. — Și cheia o lași aici, mamă. S-a terminat.
Valentina Petrovna încearcă să protesteze, dar privirea fiului ei nu lasă loc de discuții. Încet, cu o mișcare greoaie, scoate cheia din buzunar și o pune pe masă.
Pentru prima dată în șapte ani, simt că Anton este lângă mine, cu adevărat.
Mama se apropie și îmi ia mâna. Ochii ei plini de lacrimi spun tot. Tatăl meu oftează, iar Maxim se agață de mine, șoptind:
— Mami, bunica e rea?
Îl strâng în brațe.
— Nu, puiule. Bunica e doar supărată. Dar noi suntem împreună, și asta e tot ce contează.
În zilele următoare, liniștea se așterne peste apartament. Părinții mei gătesc ciorbă de cartofi și sarmale, umplând casa cu mirosuri calde din copilăria mea. Maxim râde din nou, învățând să bată toba cu bunicul lui. Eu și Anton stăm serile la masă, discutând nu doar despre iubire, ci și despre responsabilitate, familie și dreptate.
Și în sfârșit, facem pasul pe care îl evitaserăm atâta timp: mergem la notar. Anton îmi trece jumătate din apartament pe numele meu. Nu pentru bani, nu pentru acte. Ci pentru liniște, pentru respect, pentru siguranța copilului nostru.
Când Valentina Petrovna încearcă să revină, o găsim la ușă, dar de data asta nu mai intră fără să bată. Îi deschid și, în loc să o întâmpin cu furie, o privesc calm.
— Dacă vrei să-l vezi pe Maxim, ești binevenită. Dar nu mai există „oaspete temporar”. Eu sunt soția fiului tău și mama nepotului tău. Și asta e casa noastră.
Se uită la mine lung, cu un amestec de mândrie rănită și rușine. Nu răspunde. Doar dă din cap și pleacă. Poate că într-o zi va înțelege.
Dar chiar dacă nu o va face, eu știu că am câștigat mai mult decât o bătălie: mi-am câștigat locul, demnitatea și, mai ales, unitatea familiei mele.
În România, există un obicei vechi: când ridici o casă, pui busuioc la temelie, ca să aduci pace și binecuvântare. Eu nu am avut busuioc atunci când am intrat în apartamentul acesta, dar cred că, după tot ce s-a întâmplat, adevărata temelie a casei noastre s-a pus abia acum — cu respect, dragoste și dreptate.
Și pentru prima dată după șapte ani, în casa noastră e liniște. O liniște bună, de familie adevărată.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.