Am sunat pe loc:
„Donald, ce faci?”
„Ea nu vrea să fie văzută așa. Îi e rușine.”
Am încercat să sun direct în salon, dar li se spusese să nu-i mai transfere apeluri. M-am dus zi de zi, refuzată de fiecare dată.
Ultima oară, am încercat să urc pe scări, pe furiș. Am fost oprită la ușă.
„Doamnă, vă rugăm să plecați. Altfel chemăm paza.”
Am văzut-o pe mama prin ușă. Atât de mică. Tăcută. Și am plecat. Nu m-am mai întors.
Trei zile mai târziu, Donald m-a sunat la 6 dimineața.
„A plecat în somn. Liniștit.”
M-am prăbușit în mijlocul bucătăriei. Nu doar pentru că murise… ci pentru că nu fusesem acolo. Nu am putut să-i spun cât de mult o iubesc. Nu i-am luat rămas bun.
La înmormântare, Donald a jucat perfect rolul văduvului devotat. A plâns, a ținut un discurs despre iubirea lor profundă, despre cum i-a fost alături până în ultima clipă.
Oamenii l-au felicitat pentru devotament. Mătușa mea mi-a șoptit:
„Ce noroc că n-a fost singură…”
Mă simțeam invizibilă.
Trei zile mai târziu, a avut loc citirea testamentului. Donald a primit casa și majoritatea bunurilor. N-am fost surprinsă.
Dar apoi, avocatul a zis:
„Există o scrisoare separată, sigilată, adresată lui Stacey.”
Mi-a înmânat un plic. Tremuram.
Înăuntru, o scrisoare cu mesajul: „Citește asta mai întâi, scumpo.”
Și un act de proprietate. Casa copilăriei mele era pe numele meu, transferată cu două săptămâni înainte să moară.
Apoi am citit scrisoarea:
„Draga mea Stacey,
Dacă citești asta, înseamnă că Donald a făcut exact ce am bănuit. A încercat să te țină departe. Dar să știi că te-am purtat în inimă până în ultima clipă. Dragostea noastră nu poate fi ștearsă. Casa e a ta. El nu are niciun drept asupra ei.Mai este ceva. Caută în cutie.”
Am găsit în plic o cutie veche, de lemn, în formă de inimă. În ea – poze cu noi două, scrisori, și medalionul mamei. În fundul cutiei, un stick USB.
Donald s-a aplecat curios, dar avocatul l-a oprit:
„Tot ce e aici îi aparține exclusiv lui Stacey.”
Ajunsă acasă, am conectat stick-ul. Pe ecran a apărut mama. Slăbită, dar cu o privire clară, fermă.
„Bună, scumpo.
Dacă te uiți la asta, înseamnă că adevărul a ieșit la lumină. Îmi pare rău că te-a ținut departe. Am vrut să te văd, dar eram prea slăbită. Și el a convins asistentele că nu pot primi vizitatori.Dar vreau să știi că m-am gândit la tine în fiecare zi. Te-am iubit în fiecare moment.
Casa e a ta. Dar dincolo de ea, îți las tot ce am: dragostea mea, amintirile noastre, povestea noastră.
El a vrut să te șteargă, dar n-a putut. Dragostea își găsește mereu drumul, fetița mea.”
Am plâns ca niciodată. Lacrimi grele, dar și liniștite. Pentru că mama mea găsise o cale să-mi fie aproape. Să-mi spună că nu am fost niciodată uitată.
Iar acum, de câte ori intru în casa ei – casa noastră – știu că ea e acolo. În fiecare colț. În fiecare tăcere caldă.