Sorina a simțit cum pământul îi fuge de sub picioare. Vorbele Mariei îi răsunau în minte, otrăvite, dar refuza să creadă că Ion ar fi altfel decât omul bun pe care îl cunoștea. S-a întors acasă tremurând, iar Ion i-a simțit neliniștea. Nu l-a întrebat nimic, doar i-a așezat mâna pe inimă și i-a spus încet:
— „Ascultă. Aici vei găsi mereu adevărul.”
În acea seară, Sorina a plâns în tăcere. În adâncul sufletului, se lupta între dragostea ce îi înflorise și otrava sădită de sora ei. Dimineața, când Ion a ieșit să aducă apă, ea a mers după el, sprijinindu-se de zidurile colibei, până l-a găsit în genunchi, rugându-se. Glasul lui tremura, dar nu de teamă, ci de recunoștință pentru viața pe care o avea acum.
Sorina a înțeles atunci ceva: oricine ar fi fost Ion în trecut, prezentul lor era curat, iar iubirea era mai puternică decât orice zvon.
Dar satul nu uita repede. Într-o zi, un grup de oameni au venit să-l alunge pe Ion. Îl acuzau că ar fi furat, că ar fi înșelat, că nu avea dreptul să trăiască printre ei. Sorina a ieșit în fața lor și, pentru prima dată în viața ei, și-a ridicat glasul:
— „Luați-mă pe mine dacă vreți să alungați pe cineva! Eu sunt cea pe care o disprețuiți de când s-a născut. El este singurul om care m-a văzut așa cum sunt!”
Mulțimea a amuțit. Un bătrân din sat, cel care îi știa povestea, a făcut un pas înainte. A ridicat toiagul și a spus:
— „O fată care nu vede lumina soarelui, dar vede lumina din suflete, e mai curată decât noi toți. Și dacă Ion a ales-o, înseamnă că și el s-a curățat prin iubire.”
Oamenii au plecat rușinați, lăsându-i singuri. Ion, cu lacrimi în ochi, a mărturisit adevărul pe care îl ascunsese: fusese odinioară un tânăr înstărit, dar o nenorocire și trădarea celor dragi îl aduseseră pe drumuri, fără avere și fără speranță.
— „Am crezut că sunt pierdut, Sorina. Dar tu… tu mi-ai dat înapoi viața.”
Ea i-a zâmbit prin lacrimi și i-a strâns mâna.
Anii au trecut, și coliba lor sărăcăcioasă s-a transformat într-un cămin cald, unde vecinii veneau nu pentru a judeca, ci pentru a cere un sfat, o vorbă bună, un pahar de apă rece.
Într-o primăvară, Ion i-a dăruit Sorinei un buchet de flori de câmp. Le-a pus în mâna ei și i-a spus:
— „Uite, acestea sunt culorile pe care eu le văd. Dar tu, Sorina, ai fost mereu cea care le-a făcut vii pentru mine.”
Și atunci, ca printr-o minune, sufletul ei a simțit că lumina nu vine doar prin ochi, ci prin inimă. În fața iubirii adevărate, nici orbirea, nici sărăcia, nici batjocura nu mai aveau putere.
Povestea lor a devenit pildă în sat: că nu frumusețea sau avuția dau valoare unui om, ci puterea de a iubi și de a fi iubit.
Iar Sorina și Ion, doi oameni pe care lumea îi socotise pierduți, au arătat tuturor că fericirea nu se caută în palatele de piatră, ci se clădește acolo unde două inimi bat la unison.
Aceasta a fost biruința lor – o victorie a iubirii asupra răutății, a luminii asupra întunericului, și a demnității asupra disprețului.
Și niciun cuvânt otrăvit nu a mai putut vreodată să le umbrească destinul.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.