Cristina păși încet în față, de parcă fiecare pas ar fi cântărit o lume întreagă. Își strângea batista între degete, iar ochii i se umpluseră de lacrimi, dar privirea rămânea fixă pe chipul fiului ei.
„Te-am crescut singură, Radu. Am muncit zi și noapte ca să ai ce pune pe masă, să nu-ți lipsească hainele de pe tine și un acoperiș deasupra capului. Și tu ce faci? Îmi arunci toată osteneala în noroi și mai ai și tupeul să râzi în fața legii?”
Cuvintele ei tăiau aerul mai ascuțit decât orice gând de pedeapsă. Oamenii din sală, obișnuiți cu scene reci de tribunal, își plecau privirea. Era altceva acum. Era drama unei mame care nu-și mai putea salva copilul doar cu rugăciuni șoptite seara.
Judecătorul o lăsă să continue. Știa că uneori adevărul care rănește cel mai tare nu vine din partea legii, ci din partea celor care ne iubesc.
„Ți-ai pierdut respectul pentru oameni, dar mai rău, Radu, ți-ai pierdut respectul pentru tine. Știi ce spunea bunicul tău când mergeam la câmp? «Omul fără rușine nu mai are frică de Dumnezeu». Tu ai ajuns să nu mai cunoști nici frica, nici rușinea.”
Cuvintele „frică de Dumnezeu” răsunară în tăcerea sălii ca un clopot vechi de biserică. Radu, pentru o clipă, simți cum îi fuge pământul de sub picioare.
Judecătorul Mihăilescu își drese vocea. „Domnule Cojocaru, poate legea n-a reușit să vă atingă sufletul până acum. Dar mama dumneavoastră a spus un adevăr pe care niciun judecător nu-l poate ignora.”
Procurorul ridică actele. „Avem destule pentru a cere maximum de pedeapsă.”
Dar judecătorul ridică mâna. „Pedeapsa va veni, însă nu vreau doar să vă închid într-o cameră. Vreau să înțelegeți. Veți fi trimis la un centru de reeducare, unde munca vă va însoți în fiecare zi. Și, după aceea, veți face voluntariat într-un azil de bătrâni. Veți spăla podele, veți da de mâncare și veți privi în ochii celor care și-au dus viața cu demnitate. Poate atunci veți înțelege ce înseamnă să trăiești cu rușine și respect.”
Un murmur străbătu sala. Nu era o pedeapsă ușoară. Pentru un adolescent obișnuit cu străzile și cu bravada, să se plece în fața neputinței bătrâneții era o lecție amară.
Cristina își puse mâna pe inimă. „Domnule judecător, dacă îmi permiteți, mă angajez să fiu alături de el. Să nu-l mai las să rătăcească. E copilul meu, dar nu vreau să-l pierd pentru totdeauna.”
Lacrimile îi curgeau șiroaie. Sala, până atunci rigidă, simțea că asista nu doar la o sentință, ci la o rugăciune mută a unei mame.
Radu își coborî privirea pentru prima dată. Zâmbetul îi dispăruse cu totul, iar pieptul i se ridica sacadat. Își mușca buza, încercând să nu lase să i se vadă tremurul.
„Mamă…” vocea lui abia se auzea, dar în acele două silabe era mai multă căință decât ar fi putut exprima un discurs întreg.
Judecătorul bătu ușor cu ciocănelul. „Ședința e închisă. Să înceapă reeducarea.”
În liniștea care se lăsase, oamenii au simțit că asistau nu doar la o pedeapsă dată de lege, ci la începutul unei lupte pentru sufletul unui copil rătăcit.
Afară, clopotul unei biserici bătea ora prânzului. Cristina și Radu au ieșit împreună, ea sprijinindu-l cu o mână tremurândă, el mergând în sfârșit fără aroganța care îi înghețase chipul. Pentru prima dată, în pașii lui se simțea nu sfidare, ci greutatea unei lecții.
Și poate, pentru prima dată, speranța.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.